De ce îi ura Frida Kahlo pe suprarealiștii francezi

Statutul de suprarealistă al Fridei Kahlo a fost dezbătut ani de zile, dar Kahlo însăși a declarat: „Nu am știut niciodată că sunt suprarealistă până când André Breton a venit în Mexic și mi-a spus că sunt”.

Breton – un poet francez și fondatorul suprarealismului – a vizitat-o pe artistă în timpul călătoriei sale de patru luni în Mexic în 1938 și a invitat-o să expună la Paris în 1939, descriindu-i lucrările ca fiind „o panglică în jurul unei bombe”. Dar impresia lui Kahlo despre suprarealiștii francezi, despre care a scris într-o scrisoare către fotograful american (și iubitul ei) Nickolas Muray, a fost, ei bine, mai puțin pozitivă.

„Sunt atât de ‘intelectuali’ și de putreziți încât nu-i mai support”, îi scria lui Muray în februarie 1939. „Aș prefera să stau pe jos în piața din Toluca și să vând tortilla, decât să am de-a face cu aceste târfe ‘artistice’ de la Paris”.

Care era „infracțiunea” lor? Kahlo a continuat: „Stau ore întregi în ‘cafenele’ încălzindu-și prețioasele lor funduri și vorbind fără oprire despre ‘cultură’, ‘artă’, ‘revoluție’ și așa mai departe, crezându-se zeii lumii, visând cele mai fantastice prostii și otrăvind aerul cu teorii care nu se adeveresc niciodată… Rahat și numai rahat este ceea ce sunt ele”.

La invitația lui Breton, Kahlo a expus două tablouri în cadrul expoziției „Mexique”, o expoziție cu lucrări ale artiștilor mexicani, dar a fost dezamăgită să constate că expoziția a fost prost organizată. Și mai grav pentru Kahlo a fost faptul că și-a găsit lucrările, inclusiv autoportretul „The Frame” din 1938, expuse printre „bibelouri mexicane”.

Într-o scrisoare din martie 1939, ea a deplâns: „Tablourile mele mă așteptau liniștite la biroul vamal, pentru că Breton nici măcar nu le ridicase. Nu ai nici cea mai mică idee despre ce fel de gândac bătrân este Breton, împreună cu aproape toți cei din grupul suprarealiștilor”. (Kahlo, totuși, avea o slăbiciune pentru Marcel Duchamp, în a cărui casă a stat în timpul perioadei petrecute la Paris; ea l-a numit „singurul dintre artiștii și pictorii de aici care are picioarele pe pământ și creierul la locul potrivit”).

Cu toate acestea, relația ei cu suprarealiștii a rezistat, cel puțin pentru o vreme. Alte lucrări ale ei, „The Two Fridas” (1939) și „The Wounded Table” (1940), au fost incluse în Expoziția Internațională a Suprarealismului organizată de Breton în 1940 în Mexico City.

Într-o scrisoare ulterioară către Muray, ea a scris: „Ei credeau că sunt suprarealistă, dar nu eram. Nu am pictat niciodată vise. Mi-am pictat propria realitate”.

Visele se aflau în centrul misiunii suprarealiștilor

În 1924, Breton a publicat Manifestul suprarealismului, în care prevedea o combinație a „două stări, visul și realitatea, care sunt aparent atât de contradictorii, într-un fel de realitate absolută, o suprarealitate”. Folosirea automatismului și extragerea unor imagini presupus aleatorii din inconștient au fost părți esențiale ale metodologiei suprarealiste.

Dar, în timp ce suprarealiștii au renunțat la controlul rațional al picturilor și simbolurilor lor, operele de artă ale lui Kahlo au fost compuse în mod intenționat în narațiuni despre viața ei conștientă. Franchețea politică era, de asemenea, descurajată în cadrul mișcării suprarealiste franceze – Salvador Dalí a fost expulzat din grup în 1939, în parte din cauza susținerii deschise a autoritarismului – iar opera lui Kahlo era profund politică, încărcată de mesaje socialiste explicite, cum ar fi în Marxism Will Give Health to the Sick (1954).

Multe biografii ale artistei se referă la ea ca fiind una dintre cele mai semnificative figuri ale suprarealismului. Dar, din criticile sale deschise la adresa mișcării – ea a declarat odată: „Nu știu ce să zic, dar nu știu ce să spun: Urăsc suprarealismul. Este o manifestare decadentă a artei burgheze” – este destul de clar că nu se număra printre ei.