De ce crapă picturile vechi

De-a lungul anilor, stratul de vopsea de pe tablouri se întărește și își pierde elasticitatea inițială. Suportul de care este prinsă pânza sau lemnul pe care a fost aplicată vopseaua se „mișcă” și el, dilatându-se și contractându-se și reacționând la mediul înconjurător. Pentru a se adapta la aceste variații, vopseaua, care a devenit rigidă, ajunge să crape.

O istorie a straturilor

Variațiile de temperatură și umiditate sunt dușmanii picturilor. Acesta este motivul pentru care muzeele acordă atât de multă importanță condițiilor de conservare: în mod regulat aceste dispozitive în sălile instituțiilor culturale, măsurând gradele și umiditatea din încăpere.

Vechii maeștri aplicau adesea mai multe straturi de vopsea. La fel ca straturile unui tort de nuntă, fiecare strat se usca într-un ritm propriu, în funcție de pigmenții sau amestecurile (ulei, glazură etc.) folosite, care se răceau diferit. Aceste variații de uscare au generat tensiuni interne care, în timp, se vor manifesta sub formă de fisuri. Aceste fisuri ne spun ceva despre lucrare, atestând autenticitatea și istoria sa: sunt indicii care pot ajuta experții să dateze sau să atribuie o piesă.

În zilele noastre, artiștii au la dispoziție o întreagă gamă de vopsele și materiale care limitează apariția prematură a acestor crăpături.

Începând cu anii 1970, Alberto Burri (1915-1995) a creat suprafețe străbătute de rețele de fisuri („Grande cretto nero”, 1977) derivate din propriile sale picturi monocrome executate cu douăzeci de ani mai devreme. Aceste fisuri l-au inspirat atât de mult încât, în anii 1980, Burri a transpus opera sa în peisaj, creând un monument comemorativ în Sicilia, Grande Cretto di Gibellina, una dintre cele mai impresionante opere de land art.

Foto credit: Gemäldegalerie, Jan van Eyck, „Portrait of a Man in a Red Chaperon”