Dincolo de forma lui Brâncuși: memorie, poezie și suprarealism, într-un dialog artistic la MARe

Sculptură cinetică, cercetare prin poezie, film suprarealist pe 16mm, documente dintr-un crucial proces în care sculptura abstractă a fost judecată la New York și coloane fără sfârșit descoperite în București intră în dialog artistic cu moștenirea lăsată de Man Ray, Constantin Brâncuși și Mina Loy la MARe/ Muzeul de Artă Recentă.

Proiectele fac parte din programul „Unboxing Brâncuși”, secțiunea Foto-video, selectate în urma unor înscrieri care au avut loc în vară.
Nicu Popescu, Cristian Eduard Drăgan, Alexandru Damian, Vlad Dragne și Aurelia Mihai sunt protagoniștii expoziției curatoriate de Elena Stanciu, deschisă până la 31 ianuarie 2027.

Recuperarea memoriei pe bază de sunet

Nicu Popescu a preluat de la Man Ray conceptul de rayografie, l-a adaptat și a construit o sculptură cinetică sensibilă la sunet. I-a inventat un vocabular, „fraze random-mecanice”, după cum le numește.

„Obiectul e înregistrat video, scoțând anumite fraze. În timp real, în spațiul expoziției, are un microfon și ascultă ce spune trecutul lui și încearcă să reproducă. Mereu imperfect. E live. Prinde și zgomotele din exterior, ambianță, tot”, explică el pentru Curatorial.

Recuperează astfel incomplet trecutul, lăsându-se influențat de prezent, de ce se întâmplă în jur. „Este vorba despre imposibilitatea de a recupera complet memoria, despre introspecție, care începe cu accesarea memoriei, un proces defectuos”.

Este reglat printr-un „mic creier” programat de Popescu să simtă mai mult frecvențele proprii, „dar nu avea cum să-l separ atât de bine de restul. Și oricum, ideea nu era să fac perfecțiune”.

De la Brâncuși, care îl influențează în tot ce face, a preluat ideea de a reduce forma pe cât posibil, la fel și gesturile, reduse la esențial. Proiectul i-a luat un an, fiind o lucrare încă nefinalizată.

„Erau patru module de genul ăsta care comunicau între ele ca într-un fel de telefon fără fir și, când am văzut tema expoziției, l-am desprins și mi s-a părut foarte potrivit să fie o autoreflecție mai degrabă”.

Poetul anonim și morile de vânt

„Tatăl meu a scris foarte multe poezii pe care le-am moștenit și am vrut să găsesc o modalitate de la expune, de a ieși prima oară în public aceste poezii. După ce am studiat foarte mulți ani variante de a face asta, am ales să le transmit prin vibrație unui organism unicelular. Și în fiecare zi este expusă prin vibrație o poezie, fiecare vers cu vibrația respectivă. Dacă el a murit la 30 de ani, în urmă cu 30 de ani, am folosit 30 de poezii din ultimul lui manuscris, care se numește «Poetul anonim și morile de vânt»”, ne povestește Alexandru Damian.

Sunt expuse și poeziile – scanate și copiate cu un aparat care a bătut prin transfer carbon pe o hârtie învechită, ca să semene cu manuscritul original, care se află în baza de beton a instalației.

Un program transformă textele în vibrație, în timp real, prin programare. În fiecare zi se schimbă automat poezia și acel program o transmite către slime. În toată perioada în care este activ, acesta va fi modificat, iar la final va fi trasă o concluzie – cum s-a transformat și cum arată opera.

Alexandru Damian a plecat de la un proiect de cercetare pe slime care a fost făcut în State. S-a dovedit că este un organism care are și o inteligență și poate să ia decizii, poate să țină minte anumite decizii luate în trecut.

Un ecran prezintă un timelapse făcut în 30 de zile. „Când am făcut prima oară proiectul, am fotografiat timp de 30 de zile cum se manifestă slime-ul, în baza unor poezii recitate. Vedem efectiv cum se mișcă și ce formă ia și cum se manifestă fast-forward”.

Până la finalul expoziției de la MARe, el va veni periodic să îngrijească cultura, să o fotografieze, să documentez cum se manifestă timp de trei luni. „Cu siguranță voi trage niște concluzii și probabil va exista un document, o carte, nu știu încă. O să văd cum mă inspiră în timpul ăsta, fiind vorba despre o instalație performativă care evoluează în fiecare zi”.

Coloane fără sfârșit, în București

Două ecrane redau un parcurs prin București, pe străzi din zona Mihai Bravu și Olteniței, în căutare. După ce le-a găsit fizic, Cristian Eduard Drăgan a găsit potrivit să le arate și altora, cu ajutorul Google Street View. Coloane fără sfârșit au fost montate în curțile unui bloc de locuințe și a unei unități militare.

În căștile care stau alături poate fi ascultat sunetul orașului, pentru a intra mai bine în atmosferă.

„Prima este la Dristor și a fost construită prin anii 1980 de un domn care, incidental, locuiește la etajul 1 al blocului, pentru a deservi comunitatea, a face să fie frumos. Cea de-a doua este mai interesantă și mai misterioasă, despre care n-am aflat foarte multe informații. Se află în prezent în curtea unei unități militare care adăpostește un batalion celebru pe care nu-l menționez… Nu sunt informații disponibile despre asta și eu ce-am făcut aici este o explorare mai mult sau mai puțin ortodoxă a situației – implicit, două video care ne arată spațiu real și un raport destul de securizat al unui centru de cercetare pe care l-am găsit pe internet”, declară Drăgan pentru Curatorial.

Este un montaj imagine-text, lucrare special realizată pentru „Unboxing Brâncuși”, însă cercetarea lui a început în 2013. „Am început să merg prin București și să aplic metoda psihogeografică, să mă las rătăcind pe străzi și să fiu surprins de ceea ce văd împrejur. Până acum au mai rezultat niște lucrări și o mini-expoziție la Rezidența9 legată de arta stradală și graffiti văzut ca intervenție artistică”.

Drăgan, care studiază cinematografia românească, pasionat de „Polițist adjectiv” al lui Corneliu Porumboiu, vede în demersul său ideea de filaj. „Mi se pare că prin Google Maps reușim să vedem anumite lucruri. Vezi semnele timpului”.

Bumerang

Vlad Dragne a pornit de la tactilitate, de la anii 1920, ajungând, firesc, la Suprarealism.
I-a atras atenția poemul „Bumerang” al lui Gherasim Luca – foarte plastic și intens, din punct de vedere al emoțiilor transmise, după cum povestește.

„Am adaptat poemul, cu o mână foarte liberă. Tot încercând să îl adaptez, am ales să dau frâu liber și, fiind o vreme foarte încărcată politic, s-a dus în foarte multe locuri politice”, spune Dragne.

Toate efectele care se văd în peliculă sunt create de el, fără a folosi vreun mijloc digital. Rezultatul este „manifestarea unei energii care nu știe în ce diecție să meargă – nimerește în direcții greșite, confuze, caracterizând societatea de azi”. Dar vedem și adaptări la propriu ale unor părți ale poemului, text care este afișat lângă, și imagini-experimente în stilul lui Man Ray.

Dragne a planificat și repetat aproximativ două luni pentru acest proiect, iar planul de filmare a fost modificat și el pe măsură ce lucra.
„Bumerang” are în comun cu Man Ray și Brâncuși reducerea obiectului concret până la ambiguitate. Tactilitatea este o metodă de lucru, asumată prin tehnici ca anamorfozarea, dubla expunere și filmarea trichrome.

Brâncuși vs Statele Unite

Aurelia Mihai propune „Procesul”, instalație de cercetare artistică despre procesul din 1927 – 1928 în care Constantin Brâncuși și-a apărat o creație ca artă în fața unui tribunal american.

O lupă, documente și fotografii prezintă momentul în care un tribunal american a fost nevoit să hotărască dacă „Pasărea în văzduh” a lui Brâncuși este artă.

Constantin Brâncuși și-a trimis în 1926 sculptura la New York pentru o expoziție, însă vameșii americani au refuzat să o recunoască drept operă de artă, clasificând-o „obiect utilitar”. Acest incident a dus la un proces istoric, Brâncuși vs. Statele Unite, câștigat de artist.