Femei în artă – Lillian Schwartz, pionier în arta generată de computer
Lillian Schwartz, pionier în arta realizată cu ajutorul computerului care a uimit oamenii de știință și curatorii găsind modalități surprinzătoare din punct de vedere vizual pentru a duce pictura în viitor și deschizând noi drumuri pentru mulți artiști digitali care i-au urmat.
Lillian Schwartz (născută Feldman la 13 iulie 1927, Cincinnati – d. 12 octombrie 2024, New York), a început să deseneze în copilărie, apoi a trecut la medii precum acuarela, acrilicele și sculptura.
S-a căsătorit cu medicul Jack Schwartz și, în 1948, cuplul s-a mutat în Japonia, unde ea a contractat poliomielită. Pe când era paralizată, a petrecut un timp cu un profesor budist Zen, învățând caligrafie și meditație. „Am învățat să pictez în mintea mea înainte de a face o tușă pe hârtie. Am învățat să țin o pensulă în mână, să mă concentrez și să exersez până când mâna nu-mi mai tremura”, povestea artista.
Mai târziu, ea avea să spună că de aici i-a venit ideea de a crea artă generată de computer. „Să creez în capul meu s-a dovedit a fi o tehnică valoroasă pentru mine ani mai târziu, când lucram cu calculatoarele. La început, existau foarte puține programe și hardware pentru grafică”.
Prima femeie artist în rezidență la Bell Labs
În anii ’50 a revenit în Statele Unite, a studiat pictura, apoi s-a dedicat o perioadă sculpturii. Fascinată de inovația tehnologică, în ciuda formării sale tradiționale în caligrafie și pictură, a început la finalul anilor ‘60 să lucreze cu ingineri și programatori pentru a crea noi experiențe vizuale.
În expoziția „The Machine as Seen at the End of the Mechanical Age” (1968) de la MoMA, instalația „Proxima Centauri”, sculptură cinetică realizată de ea în colaborare cu inginerul danez Per Biorn – un alt membru al grupului E.A.T. (Experiments in Art and Technology) – era o cupolă din plastic translucid care genera forme de lumină roșie schimbătoare, a căror configurație vizuală dinamică varia în funcție de poziția privitorului. În anii 1970, după ce a început să lucreze la Bell Labs, filiala de cercetare și dezvoltare a AT&T, Schwartz a început să dezvolte un limbaj hibrid care suprapunea fotografii pictate manual și desene geometrice generate de algoritmi pentru a crea imagini în mișcare psihedelice. Filmele scurte pe care le-a realizat folosind acest procedeu, precum „Googolplex”, „Enigma” și „Mis-Takes” (toate din 1972), prezintă forme în continuă transformare, însoțite de muzică.
Per ansamblu, Lillian Schwartz a abordat teme atemporale dintr-un unghi high-tech.
Printre realizările ei se numără faptul că a devenit prima femeie artist în rezidență la Bell Labs și că a folosit tehnologia informatică pentru a elabora o nouă teorie despre „Mona Lisa” a lui Leonardo da Vinci. Ea a postulat că maestrul italian s-a folosit de propria imagine pentru a crea celebrul tablou.
Schwartz a expus în instituții obișnuite alături de mulți dintre cei mai faimoși colegi de sex masculin și chiar și-a făcut un nume datorită acestui fapt – o raritate la acea vreme pentru o femeie artist.
„Folosesc tehnologia de astăzi pentru că ea spune ce se întâmplă în societatea de astăzi. Ignorarea informaticii ar însemna ignorarea unei mari părți a lumii noastre”, declara ea pentru New York Times.
În 2022, Schwartz a devenit unul dintre cei mai în vârstă participanți la Bienala de Artă de la Veneția. Arhiva creațiilor ei este gestionată de Henry Ford Museum.
Credit foto: Henry Ford Museum, donație din partea Lillian F. Schwartz & Laurens R. Schwartz Collection
