INTERVIU – Călin Dan, directorul MNAC: Fără un angajament ferm din partea statului român privitor la cultură, vom rămâne în urmă

Scriitorul, artistul și curatorul Călin Dan, directorul Muzeului Național de Artă Contemporană, vorbește într-un interviu acordat curatorial.ro despre obiectivele sale pentru anul 2022, despre colecția muzeului și valoarea ei, artiștii pe care ar vrea să îi promoveze în expoziții la MNAC și despre modul în care statul român ar trebui să se implice pentru ca interesul tot mai mare al publicului pentru cultură să nu se piardă.

El atrage atenția că „interesul pentru arta contemporană în România e pe un trend ascencent” și că, în scurt timp, publicul va reveni la obiceiurile dinainte de pandemie.

„Cred că statul român în general al trebui să fie mai angajat pe diverși vectori de responsabilitate. În ceea ce privește cultura, fără un angajament ferm și serios din parte statului român, vom rămâne și mai mult în urmă”, spune Călin Dan în interviu. „Orice lucrare cumpărată conform unei proceduri de competență este o valoare sigură care va spori poate exponențial în viitor. Da, statul român ar trebui să facă o politică coerentă în ceea ce privește achiziționarea de patrimoniu. Și nu mă refer doar la parimoniul mobil, ci inclusiv la clădiri și alte bunuri culturale”.

Dan subliniază două axe principale ale managementului său: necesitatea de a avea o evidență riguroasă a patrimoniului – ce există, ce lipsește – și conservarea. El spune că MNAC mai are de recuperat sute de lucrări de artă înstrăinate din patrimoniu, dar și că totul indică faptul că lucrurile vor intra într-o anumită normalitate.

Călin Dan a dobândit recunoaștere internațională ca membru al grupului subREAL și ca autor al proiectelor pe termen lung „Arhitectura Emoțională”. După 1989, a fost consultant al fundațiilor Mondrian și Pro Helvetia, redactor șef al revistei Arta, director artistic al Centrului Soros pentru Arta Contemporană București, director artistic la compania Lost Boys Interactive Media, Amsterdam.

În prezent, este directorul Muzeului Național de Artă Contemporană – MNAC și profesor invitat la Universitatea de Arte București. Opera sa a fost prezentă, între altele, în bienalele de la Veneția, Sao Paolo, Istanbul și Sydney, precum și în festivalurile Ars Electronica, Linz; Dutch Electronic Arts Festival, Rotterdam; Media, film and video Osnabruck; Kurzfilmtages, Oberhausen; OSTranenie. Video Forum an der Stiftung Bauhaus Dessau; ZKM Karlsruhe.

A primit premiul special al Festivalului de Film Experimental Split (2000) și premiul Videonale Bonn (2001).

Activitatea sa curatorială include expoziții dedicate unor artiși aflați în plină ascensiune (Dan Vezentan., Radu Comșa), precum și cercetări asupra operei lui Horia Bernea, Liviu Stoicoviciu, Alexandru Chira, Ion Bitzan, Deimantas Narkevicius, Jiri Kovanda, Julian Mereuță.

Ca manager al MNAC, care este obiectivul dumneavoastră pentru anul 2022?

Călin Dan: Sunt două obiective, de fapt. Primul este să încheiem o operațiune care a demarat acum vreo doi ani – transformarea etajului doi al muzeului într-un spațiu cu destinație specială, mixtă, de depozit pentru colecția muzeului și spațiu de vizitare a colecției, dar și a unor expoziții punctuale. Este un tip de proiect care nu s-a mai făcut în România și care e de o anumită popularitate în lume, dar nu e mainstream. Încercăm în felul ăsta să rezolvăm niște probleme pe care le avem cu spațiul de depozitare și, în același timp, să nu pierdem unul dintre etajele muzeului pentru public. Mizăm pe faptul că va fi o experiență deosebită și că va avea un nivel înalt de atractivitate.

Al doilea obiectiv este continuarea și amplificarea activității editurii MNAC care, de un an și jumătate, este în creștere de vizibilitate. Pentru 2022, avem în pregătire câteva titluri importante: monografia Alexandru Chira, monografia Ion Bitzan și catalogul colecției muzeului, bazată pe expoziția „Văzând Istoria”, ea însăși o premieră în istoria MNAC, care nu a avut anterior o expoziție permanentă. Va fi o publicație masivă, în două volume, prezentând istoria postbelică a României în paralel cu istoria artei din aceeași perioadă. Vom mai avea și alte titluri interesante – broșurile expozițiilor curente, publicații științifice. Editura a devenit unul dintre pilonii activității muzeului, asta și datorită faptului că în momentul de față programul expozițional se derulează în mod armonios, ritmic, nivelul de competență e consolidat și nu mai e nevoie acolo de atenția mea susținută.

Pentru că vorbeați despre colecția muzeului, câte lucrări de artă cuprinde ea acum?

Călin Dan: Cred că avem în jurul a 8.000 de piese acum. Nu e o colecție foarte mare, e mai degrabă eclectică, dar timpul – mai ales cel istoric – ne învață că, indiferent de tipul de conținut, orice aglomerare de informație, orice colecție de date este importantă și poate fi exploatată în mod inteligent. Este și cazul colecției MNAC care, pe de o parte are un caracter istoric pronunțat, interesant mai degrabă pentru cei care studiază istoria culturală și politică a României, pentru cei interesați de antropologie culturală, iar pe de altă parte are un nucleu important de lucrări valoroase, nucleu care, sperăm noi, va crește în viitor. Acum doi ani am avut posibilitatea să adăugăm 180 de lucrări noi colecției muzeului printr-o sesiune de achiziții publice și cu acea ocazie s-a lucrat foarte concentrat pe calitate și pe semnificația culturală a lucrărilor achiziționate.

Ați făcut o evaluare a colecției?

Călin Dan: Asta cu evaluarea e ceva ce, brusc, toată lumea a început să remarce.

În ultimele decenii cota artei contemporane a crescut…

Călin Dan: Într-adevăr, artele vizuale au crescut enorm în dimensiunea lor de capitalizare, ca să zic așa. Fenomenul ăsta a ajuns în sfârșit și la noi. Eu mă refeream însă la faptul că muzeele din România au câteva probleme endemice – problema conservării, problema inventarierii și problema evidenței patrimoniului. Foarte multe muzee au un deficit al spațiilor de depozitare și nu pot să asigure condiții optime pentru patrimoniul lor. Cât privește evidența, sunt foarte multe lucrări dispărute, din diverse motive: au fost furate, pierdute, distruse, mai ales în acea perioadă complexă dintre sfârșitul perioadei comuniste și trecerea la noua configurație politică. Astea sunt lucruri care nu au prea intrat în atenția publică, fiind oarecum marginale. O altă problemă endemică e cea a evaluării. Interesul pentru acest subiect a apărut acum câțiva ani, probabil pe fondul unor politici economice care se bazau mult pe împrumuturi financiare din afara țării. Ceea ce a dus la dorința de a afla care este valoarea reală a patrimoniului cultural din România, imobil și mobil. Asta, desigur, este o întrebare legitimă, dar e una care nu va primi un răspuns prea curând, din mai multe motive. Pe de o parte, pentru că valoarea oricărui obiect cultural se modifică în permanență. Pe de altă parte, valoare actuală de piață pentru patrimoniul cultural al României ar trebui estimată făcând reevaluarea rapidă a mii, poate milioane de obiecte. Nu există nici suficientă competență profesională și nici capacitatea financiară pentru a realiza o operațiune la asemenea scară. Ce facem noi și am făcut întotdeauna la MNAC este o reevaluare punctuală, în funcție de nevoile momentului. Dacă cineva dorește să împrumute lucrări de la MNAC, automat comisia internă de evaluare le va aduce în acte la valoarea reală și se va încheia o asigurare în consecință. Mai mult decât atât nu ai cum să faci. Nu ai resursa umană, forța economică și nici timpul.

Dumneavoastră aveți o lucrare preferată din colecția muzeului?

Călin Dan: Nu m-am gândit niciodată la asta. Nu cred. Și vă spun de ce. Colecția este foarte diversă și de câte ori mă duc prin depozite descopăr altceva, sunt atras de alt obiect. Pentru mine este o plăcere continuă să mă confrunt cu caracterul foarte eclectic al acestei colecții și găsesc întotdeauna satisfacții acolo. Așa, desigur, am artiști preferați, dar nu pot spune că m-aș duce în colecție cu ochii închiși și aș pune mâna pe o lucrare.

Ce expoziție a unui important artist contemporan din străinătate sau din România ați dori să găzduiască MNAC? De ce anume ar fi nevoie pentru asta?

Călin Dan: Cu străinii e mai greu. De ce? Pentru că, din păcate, noi, ca țară, nu suntem într-o poziție suficient de puternică pentru a proiecta, pentru a elabora o politică de schimburi internaționale la nivelul pe care nu l-am dori. Comparați nivelul salariului minim din România cu cel al oricărei alte țări din UE, și veți înțelege că, prin corespondență, costurile pe care le implică colaborarea cu un muzeu mare din străinătate ne sunt inacesibile. În plus, având în vedere bugetele limitate cu care lucrăm, nu trebuie să uităm  că există un fond important de artiști din România care nu au fost poziționați, cercetați și prezentați publicului la nivelul pe care îl meritau. Noi facem eforturi în sensul acesta. Aici pot să vă dau mai multe nume: Ștefan Bertalan, Ioana Bătrânu, Andrei Chintilă, Teodor Graur, Constantin Flondor, grupul Sigma. Sunt mulți artiști pe care noi ne dorim să îi aducem în spațiile muzeului. Pe de altă parte sunt alte fenomene: de pildă, colecția doctorului Sorin Costina, probabil prima colecție semnificativă de artă contemporană din istoria recentă a României. Ea a mai fost expusă în București, dar ar merita reluată și ar merita valorificată în alt fel. Plus că sunt artiști din generația de mijloc la care țin foarte mult și pe care am vrea să îi aducem aici, apoi sunt artiștii din generația mea, așa numita Generație 80. Deci, lista e foarte lungă.

Există șansa ca în viitorul apropiat să mai faceți achiziții de artă contemporană românească?

Călin Dan: Nu îmi dau seama. Am înțeles că domnul ministru (Lucian Romașcanu, n.r.) a spus într-o intervenție televizată că vrea să reia inițiativa de acum doi ani și a rostit chiar și aceeași sumă, de 2 milioane, care fusese pusă în circulație în 2020, dar nu îmi dau seama în ce măsură afirmația domniei sale va fi sprijinită de buget și se va putea întâmpla ceva. Noi suntem pregătiți. Acum doi ani am muncit extrem de mult și a fost un an foarte dur din cauza asta. Am muncit mult pentru a pune pe picioare o procedură care s-a dovedit a fi infailibilă. Într-o țară care toată lumea agrează scandalul, nu a existat niciun comentariu negativ asupra felului cum a decurs. Noi, ca să zic așa, suntem cu arma la picior. Totul e să vină banii.

Considerați că sprijinul statului ar trebui să fie mai consistent și mai corent?

Călin Dan: Cred că statul român în general al trebui să fie mai angajat pe diverși vectori de responsabilitate. În ceea ce privește cultura, fără un angajament ferm și serios din partea statului român, vom rămâne și mai mult în urmă. Mai ales din cauza acelui context pe care l-ați menționat – accelerarea capitalizării valorii culturale care face ca instituțiile bugetare fără un sprijin suplimentar din partea statului să nu poată să gestioneze aceste schimbări. Nouă ne-ar fi foarte greu acum să mergem pe piața secundară să cumpărăm lucrări ale unor artiști contemporani din România chiar, pentru că nu acvem accesul financiar. Statul român, pe de o parte, are posibilitatea. Nu suntem o țară săracă, finanțarea unor proiecte culturale ambițioase nu ar trebui să fie o problemă; pe de altă parte, trebuie să fie înțeles faptul că valoarea culturală e dublată de cea economică. Orice lucrare cumpărată conform unei proceduri de competență este o valoare sigură, care va spori, poate chiar exponențial, în viitor. Deci, da, statul român ar trebui să aibă o politică coerentă în ceea ce privește achiziționarea de patrimoniu. Și nu mă refer doar la parimoniul mobil, ci și la cel imobil și la cel imaterial, bunuri culturale care acum sunt într-o zonă de neclaritate.

În afară de partea financiară, care este o provocare continuă, ce alte provocări întâmpinați în gestionarea muzeului?

Călin Dan: Este vorba despre aceste zone „secrete” pe care le menționam înainte: necesitatea de a avea o evidență riguroasă a patrimoniului – ce ai, ce lipsește și dacă lipsește ceva, de ce? Și, pe de altă parte, conservarea. Acestea sunt două axe principale ale managementului meu și ele sunt foarte neinteresante pentru publicul larg, care vrea expoziții, ateliere de educație, petreceri etc. Dar fără o constantă atenție pentru aceste probleme, vor avea de suferit tocmai activitățile care merg spre public. De aceea noi tratăm evidența și conservarea patrimoniului cu cea mai mare seriozitate. Reconfigurăm spațiile muzeului pentru a crea condițiile conforme pentru păstrarea patrimoniul; suntem angajați într-o operațiune complexă de recuperare a unui fond important de lucrări care de-a lungul timpului au plecat căre alte instituții, cu titlu de împrumut sau custodie, și pe care vrem să le readucem acasă. Specificul instituției noastre nu e cel de a împrumuta lucrări pentru decorarea de interioare. Multe dintre ele sunt lucrări importante pentru politica noastră curatorială și publicul merită să le vadă.

De ce este complicat să le recuperați?

Călin Dan: Sunt multe dintre situații nerezolvate de zeci de ani. Muzeul Național de Artă Contemporană este o instituție tânără, care a fost creată prin preluarea patrimoniului altor instituții care existau încă din anii 1960. Noi am moștenit practic o parte dintre problemele pe care acele instituții le aveau de decenii bune. Acum suntem pe o cale bună. În sfârșit am reușit să mobilizăm atenția unor parteneri importanți care dețineau astfel de lucrări și, încet, încet, lucrurile vor intra într-o anumită normalitate.

În mare, câte lucrări lipsesc?

Călin Dan: Când am venit eu la muzeu (în 2014, n.r.), erau undeva la 1.500 de lucrări. Între timp, cred că mai mult de 50% dintre ele au fost recuperate și acum suntem într-o fază mai calmă, în sensul că lucrările ce urmează să vină se află într-un proces de restituire și, în general, atmosfera în jurul acestei operațiuni de recuperare e una favorabilă. La început exista ostilitate, oamenii nu înțelegeau, erau persoane care habar nu aveau de această situație. Dar acum cred că vom ajunge undeva și asta va însemna o degajare de forță de muncă și de energii intelectuale pentru alte lucruri.

Pentru că vorbeam despre artiștii din străinătate, știu că instituția s-a implicat în susținerea refugiaților ucraineni. Aveți un plan referitor la artiștii refugiați, la muzeele din această țară?

Călin Dan: Nu neapărat. Noi am încercat să stabilim niște relații la nivel instituțional, pentru că ne e mai ușor să operăm în felul ăsta. Din păcate, nu am avut succes și asta cred că, în pofida realității pe care o vedem în media, nu toată lumea din Ucraina era pregătită pentru acest conflict. Pentru mine a fost destul de suprinzător să constat că instituții foarte serioase nu aveau un plan de evacuare a lucrărilor, nu aveau un plan de scoatere a lor din țară sau de depozitare a lor în locuri speciale și atunci a fost foarte greu pentru noi să îi ajutăm. Deja conflictul era în plină desfășurare. În ceea ce privește artiștii, aici e o situație senzitivă. Pe de o parte, noi, în muzeu, nu avem o expertiză foarte mare în ceea ce privește artele vizuale din Ucraina, cu mici excepții – artiști care circulă internațional sau chiar trăiesc în străinătate. Ar fi fost foarte greu pentru noi să dezvoltăm un program curatorial pe această axă. Ceea ce am încercat să facem a fost să folosim toate canalele de comunicare pe care le aveam la îndemână pentru a transmite colegilor de profesie că suntem aici și că suntem oricând gata să încercăm să îi ajutăm logistic, profesional și economic în măsura în care o putem face, în afara planului expozițional al muzeului. Dacă oamenii caută un loc de ședere, un loc de muncă, dacă au niște nevoi imediate, avem mijloacele și suficientă imaginație să îi putem ajuta. Ceea ce se întâmplă însă și nici nu știu dacă e bine sau nu e că, nu numai la MNAC, dar și în cercul meu de cunoștințe am constatat că nu sunt foarte mulți oameni veniți aici din Ucraina care să aibă nevoie de ajutor. Foarte mulți pleacă mai departe și contactul cu refugiații ucraineni, și în muzeu și în cercurile de cunoștințe, este foarte sporadic. Oamenii vin, stau puțin și majoritatea pleacă mai departe la rude, mulți au familii în vestul Europei, sau pur și simplu să își încerce norocul acolo. Deci, fixare nu prea e. Excepția pe care era și suntem dispuși să o facem e legată de persoane cu expertiză muzeală. Aici putem oricând să angajăm, mai întâi temporar, oameni care pot să ne ajute la supraveghere, conservare, construit expoziții și altele legat de profesia de muzeograf sau de activitățile muzeului. Și acolo am avut două, trei interviuri care au fost pornite de persoanele respective, apoi oamenii au dispărut.

Au existat în ultimii ani numeroase discuții legat de sediul muzeului. Ce se mai spune acum despre asta? Sunteți mulțumit aici în continuare?

Călin Dan: Am fost martor la toate frământările din jurul sediului MNAC, frământări care au început cred pe la finalul anilor 1990. Abordarea mea a fost întotdeauna pragmatică: în măsura în care un stat, oricare, îți oferă posibilitatea să creezi o instituție, mă tem că nu prea ai loc de negociere. Decât dacă vrei în mod deliberat să boicotezi cultura pentru a sprijini alte agende. Îmi era destul de clar că toată povestea asta pro sau contra aducerii MNAC la Palatul Parlamentului era doar o frământare inutilă, care nu oferea o alternativă realistă și, să mă ierte Dumnezeu, era mai degrabă o platformă de autopromovare a unor persoane, cum sunt soții Perjovschi și alții din jurul lor. În mod interesant, subiectul MNAC a rămas un fel de hârtie de turnesol în ceea ce privește lipsa de empatie culturală care domină o parte a scenei artelor plastice din România. Dacă se pot face lucruri pozitive, ele trebuie încurajate. Constat că mai sunt unii care nu gândesc așa, fiind prizonieri ai unei mentalități tribale de genul – numai noi putem. În momentul de față, e un fel de status quo. Muzeul merge foarte bine, e greu și obositor să tot cauți subiecte pentru diatribe pe Facebook. Acea grupare încrâncenată despre care vorbeam rămâne în continuare cu spatele la MNAC și, din când în când, membrii ei mai dau declarații de genul „Eu nu pun niciodată piciorul la Muzeul de Artă Contemporană”. Ceea ce mi se pare stupefiant: să fii atât de mândru că ești anti-cultură.

Referitor la a doua parte a întrebării – dacă sunt mulțumit de felul cum funcționează lucrurile – aici ar mai fi câte ceva de făcut. MNAC are foarte multe de oferit, vizând un public divers și parțial fidelizat. Menținerea și creșterea audienței – misiuni permanente ale oricărei instituții de cultură, sunt îngreunate de problema accesului. Pe de o parte, MNAC se află situat într-o zonă nefuncțională din punct de vedere urbanistic, rezultată din demolările brutale ale perioadei comuniste. Este regretabil că nu s-a făcut nici un efort pentru a reda această parte importantă a orașului cetățenilor lui. Apoi există, cu manifestări rapsodice, o presiune instituțională de neînțeles din partea vecinilor (Parlamentul, n.r.), care nu par să vadă avantajele vecinătății cu noi. Partenerii internaționali care vin în delegație la Parlamentul României provin din țări unde cultura vizuală e un reper fundamental. Să poți organiza vizite protocolare la un muzeu de artă contemporană aflat în proximitate e un privilegiu pe care și l-ar dori mulți.

În afara acestora, cum credeți că ar putea fi impulsionat publicul să se apropie de arta contemporană să vină la muzeu?

Călin Dan: Cred că, în momentul de față, noi facem ce trebuie făcut și poate că în general specialiștii, galeriștii, curatorii fac ce trebuie făcut. Interesul pentru arta contemporană este momentan pe un trend ascencent în România. Pentru toată lumea, pandemia a fost o lovitură, demotivând un public activ, și întrerupând un fenomen de fidelizare instituțională. Sub presiunea evenimentelor, ca în toată lumea, lucrurile au regresat. Eu mizez acum pe faptul că, inevitabil, după o perioadă de reacomodare cu ritmurile firești, după depășirea unor frici instinctuale, publicul va reveni la MNAC și la arta contemporană. Mai ales că noi suntem în continuare activi pe toate canalele posibile. Avem un program funcțional de educație, care aduce și părinții și copiii în lumea artei, avem un program de relații cu comunitatea, în care ne considerăm un actor social eficient, căutând să ajungem la categorii de public care nu sunt atinse de cultură. Sub presiunea pandemiei am diversificat strategiile noastre, și cred că rezultatele ar trebui să se vadă. Sigur, dacă istoria ne dă voie, pentru că tot timpul ne confruntăm cu o nouă criză. Eu cred că lucrurile ar trebui să meargă spre bine, în măsura în care contextul general e mai favorabil.

Spuneați în urmă cu câteva săptămâni, la conferința dedicată proiectului ce reprezintă România la Bienala de la Veneția, că acest concurs național de desemnare a reprezentantului este un prilej de a evalua corpul artistic românesc. Cum a arătat el în ultimul an?

Călin Dan: În general, într-o proporție pe care nu am întâlnit-o în alți ani, au fost proiecte foarte serioase, de calitate bună. Probabil că și experiența legat de aplicațiile pentru Bienala de la Veneția a crescut, dar cred că e vorba și despre trendul ascendent al artelor vizuale din România, pe care îl pomeneam înainte, despre o maturizare a actorilor implicați.

Propunerea Adinei Pintilie și a lui Cosmin Costinaș avea în plus o articulație sofisticată între lumea filmului și cea a artelor vizuale, care îi permite o plaformă mai amplă de vizibilitate internațională, dublată de experiența gestionării unor proiecte complexe în condiții de stres. În mare măsură, selecția a fost strategică. Dincolo de calitate, au fost luate în calcul alte considerente ca să găsim câștigătorul. Pentru că, din păcate, deciziile juriului Bienalei trebuie să aibă o componentă strategică legată de fezabilitatea într-un interval absurd de redus. Lipsa unui cadrul legislativ adecvat, în pricipal lipsa multi-anualității bugetare, face ca participarea României la Bienala de la Veneția să fie organizată cu exact trei luni înainte de vernisaj, asta într-un context extrem de complex, care forțează celelalte țări participante să lucreze timp de doi ani la proiectele lor pentru pavilioanele naționale. Această diferență nu demonstrează că noi suntem mai buni, ma pricepuți sau mai flexibili. Dimpotrivă. Descurcăreala proverbială a nației nu ne onorează. Eu sper că se va confirma ceea ce s-a spus la conferința de presă pe care ați menționat-o, anume că Ministerul Culturii va reuși să deblocheze stuația și să persuadeze Ministerul Finanțelor Publice că fără trecerea la bugete multi-anuale activitățile noastre se vor împotmoli. În lumea interconectată unde trăim nu vom putea miza mereu pe improvizații.

Credit foto: curatorial.ro