INTERVIU – Curatoarele proiectului-constelație ce reprezintă România la Veneția 2026: ”Afirmă forța politică a ceea ce este abia perceptibil”

Corina Oprea și Diana Marincu, care curatoriază proiectul „Marea Neagră la plural – Compoziţii pentru ochiul sonor/ Black Seas – Scores for the Sonic Eye” al artiștilor Anca Benera și Arnold Estefán, ce reprezintă România anul acesta la Bienala de Artă de la Veneția, vorbesc într-un interviu acordat Curatorial despre semnificația acestuia, despre cum se integrează contextului cultural-artistic actual, și despre provocările majore cu care s-au confruntat în organizarea pavilionului.

Benera și Estefán au investigat mult timp modul în care extracția, memoria și imaginarul militar se materializează în peisaj, iar „Marea Neagră la plural” duce această investigație la un nivel mai profund: nu mai este vorba doar despre reprezentarea infrastructurilor, ci despre activarea lor acustică, potrivit curatoarelor.

Este un proiect-constelație, de contribuții artistice, strategice, instituționale, ale unei echipe cu experiență vastă și cu o înțelegere a câmpului artistic mixt în care ne mișcăm astăzi. În plus, acesta indică maturizarea unei practici artistice din România care operează interdisciplinar și cu o conștiință critică ancorată în realitățile geopolitice și ecologice ale prezentului. Este un proiect care propune o implicare corporală și senzorială directă. Afirmă forța politică a ceea ce este abia perceptibil și oferă o percepție mai fină asupra interdependenței dintre ecologie, istorie și infrastructură.

„România apare astfel nu ca periferie culturală, ci ca punct de intersecție între istorii imperiale și vulnerabilități climatice – o poziție conștientă de propriile condiționări, dar capabilă să producă forme relevante în dialog internațional”, afirmă Corina Oprea.

Bienala de Artă de la Veneția 2026 are loc în perioada 9 mai – 22 noiembrie.

Anca Benera și Arnold Estefán spuneau că au reflectat mult timp la ideea „Marea Neagră la plural – Compoziţii pentru ochiul sonor”. Când, cum ați început colaborarea cu ei și ce v-a convins la acest proiect?

Corina Oprea: Colaborarea noastră s-a coagulat în jurul unei cercetări de durată asupra Mării Negre ca spațiu geoecologic și geopolitic fragmentat — un teritoriu în care straturile de apă care nu se amestecă devin o metaforă materială a istoriilor scindate, a conflictelor suspendate și a infrastructurilor de putere în continuă reconfigurare.
Un moment esențial în articularea acestei direcții a fost evenimentul „How To Mend A Broken Sea?”, din octombrie 2024, organizat la Centrul Național al Dansului din București în colaborare cu Radu Lesevschi (PUNCH – Solitude Project) – un cadru transdisciplinar care a reunit antropologie, filozofie, arhitectură, biochimie și practici artistice. Dialogul cu cercetători precum Alexandra Hillebrand-Voiculescu, implicată în explorarea ecosistemelor bazate pe chimiosinteză din Peștera Movile și Marea Neagră, cu teoreticieni precum Ovidiu Țichindeleanu și Shahram Khosravi, dar și cu Pelin Tan, Raluca Voinea și Svitlana Matviyenko, a consolidat înțelegerea mării nu ca peisaj, ci ca sistem tensionat de infrastructuri energetice, militarizare, migrații și ecologii fragile.
Pentru mine, convingerea a venit din coerența dintre această cercetare și practica de lungă durată a artiștilor. În proiecte în care am colaborat anterior, precum „Perpetual Harvest” și „When Stones Are Talking”, Benera și Estefán au investigat deja modul în care extracția, memoria și imaginarul militar se materializează în peisaj. „Marea Neagră la plural – Compoziții pentru ochiul sonor” duce această investigație la un nivel mai profund: nu mai este vorba doar despre reprezentarea infrastructurilor, ci despre activarea lor acustică.
Marea Neagră devine aici o arhivă vie — una în care sedimentele, straturile anoxice și ADN-ul dormant funcționează ca depozite ale unei istorii care nu este închisă. În contextul actual, marcat de război, criză climatică și intensificarea infrastructurilor de control, acest proiect nu propune o imagine a mării, ci o metodă de a o asculta.
Această deplasare — de la vizibilitate la vibrație, de la reprezentare la rezonanță — mi s-a părut nu doar relevantă, ci necesară. Într-un context dominat de imagini ale crizei, această schimbare este relevantă și necesară pentru că propune o altă formă de cunoaștere — una bazată pe ascultare, relație și implicare, nu pe distanță și control vizual.

Diana Marincu: Prima dată când am vorbit cu Anca și Arnold despre Bienala de la Veneția, acum mai bine de trei ani, mi s-a părut nu doar firesc, ci necesar. Era necesar ca o practică artistică atât de consecventă, atât de relevantă, atât de convingătoare să ajungă pe o scenă care rămâne, și astăzi, un reper incontestabil. Proiectul de cercetare asupra Mării Negre a fost demarat alături de colega mea, Corina Oprea, iar atunci când am reluat discuția în această formulă a devenit clar că tema legată de mare și cercetarea acestui corp fluid, în continuă transformare, poate deveni cel mai solid punct de convergență al preocupărilor artiștilor.
Apoi, toți partenerii științifici cu care au lucrat Anca și Arnold au completat ceea ce intuiția artistică și sensibilitatea poetică definiseră deja în practica lor. Așa cum menționa și Corina, mutarea accentului de la vizualitate la o activare auditivă și senzorială completă deschide o formă de racordare la lumea subacvatică, la istoriile nescrise și la tot ceea ce este împietrit în adâncurile lipsite de oxigen ale memoriei colective. Este o direcție care se potrivește atât cu tema generală a bienalei din acest an, cât și cu multe dintre evenimentele dramatice care au marcat lumea între timp.

În ce va consta, concret, prezența României anul acesta la Bienala de Artă de la Veneția?

C.O.: Prezența României, prin artiștii Anca Benera și Arnold Estefán, se construiește ca o instalație polifonică de mari dimensiuni care reconceptualizează Marea Neagră într-un spațiu al memoriei acustice și al fracturii geoecologice.
Proiectul se desfășoară atât în Pavilionul României din Giardini, cât și în extensia sa de la Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică (Palazzo Correr, Cannaregio). Instalația transformă spațiul arhitectural într-un mediu de rezonanță: prin compoziție spectrală, înregistrări de teren, instrumente sculpturale și imagine în mișcare, date oceanografice — turbulența valurilor, geamanduri în derivă, curenți subacvatici — sunt traduse în vibrație spațializată.
Conceptul de „sonic eye” funcționează simultan ca metodă și metaforă. Viziunea, ca epistemologie dominantă, este deplasată. Sub apă, vederea este posibilă prin sunet — SONAR-ul devine ochi. Însă proiectul inversează această logică extractivă: sunetul nu mai este instrument de cartografiere și control, ci mediu de relaționare. Marea nu este ilustrată, ci activată ca sistem rezonant.
Stratul anoxic al Mării Negre — unul dintre cele mai extinse din lume — devine central. Prin referința la resurrection ecology, artiștii propun o reflecție asupra temporalității suspendate: Ce viitoruri rămân latente în adâncimi? Ce istorii persistă în absența oxigenului?

Care este rolul dvs. în organizarea Pavilionului?

C.O.: În calitate de co-curatoare, rolul meu a fost acela de a gândi și articula conceptul proiectului și de a-l traduce într-un cadru expozițional coerent, capabil să susțină complexitatea cercetării artistice. Curatoriatul, în acest context, presupune o poziționare atentă a proiectului în raport cu istoriile expoziționale globale, cu metodologiile decoloniale și cu dezbaterile contemporane despre ecologie, infrastructură și geopolitică.
Am lucrat îndeaproape cu artiștii la dezvoltarea cadrului teoretic, la integrarea dimensiunii științifice în arhitectura instalației și la modul în care sunetul restructurează spațiul ca mediu experiențial. De asemenea, am coordonat dialogul dintre echipa artistică, cercetători și instituțiile implicate, asigurând coerența conceptuală și operațională a proiectului.
Un element esențial al acestui demers va fi și co-editarea catalogului publicat de n.b.k. Berlin, care extinde reflecția expozițională într-un cadru discursiv internațional și consolidează proiectul ca intervenție critică dincolo de spațiul pavilionului.

D.M.: Rolul meu de co-curatoare este completat firesc de cel strategic ca director artistic al Fundației Art Encounters din Timișoara, coproducător al Pavilionului, alături de Asociația Culturală FIR din București. În acest rol dublu, am coagulat o echipă profesionistă în jurul artiștilor și am dezvoltat alături de colegii și colegele mele legături instituționale și personale puternice, care au permis într-un timp relativ scurt implementarea unui proiect extrem de complex.
Pașii premergători participării la Bienală au însemnat pentru mine și lucrul îndeaproape la două expoziții importante în biografia recentă a artiștilor, cele care au adus de altfel și cel mai consistent sprijin instituțional al proiectului actual, cea de la n.b.k. Berlin, „Rehearsals for Peace”, unde am lucrat îndeaproape cu Marius Babias, director n.b.k., și cu Krisztina Hunya, curatoare. Apoi, al doilea episod al co-producției a fost expoziția de la Timișoara, „DesFacerea lumii”, unde panorama lucrărilor recente ale artiștilor s-a concentrat pe relația dintre istoria mediului și politica resurselor, pe criza ecologică globală și pe istoriile mai puțin vizibile ale legăturilor dintre oameni, minerale, plante și animale.

Ce spune această expoziție de la Veneția despre contextul cultural-artistic actual românesc?

D.M.: Cred că este o expoziție diferită de ce s-a mai arătat până acum în Pavilion, punând accent pe o construcție complexă de elemente, de activări ale simțurilor și de informații noi pe care le aduce. În plus, faptul că este un proiect dezvoltat în timp, firesc și asumat, îi dă un caracter multistratificat ce poate că descentrează un pic individualismul pe care se bazează de obicei participările naționale din Bienală. Este un proiect-constelație, de contribuții artistice, strategice, instituționale, ale unei echipe cu experiență vastă și cu o înțelegere a câmpului artistic mixt în care ne mișcăm astăzi, unde nimic nu mai poate fi justificat prin departajarea dintre etic și estetic, unde însuși gestul de a da un spațiu Mării Negre în căutarea unui limbaj comun devine un gest de rezistență.

C.O.: Expoziția indică maturizarea unei practici artistice din România care operează interdisciplinar și cu o conștiință critică ancorată în realitățile geopolitice și ecologice ale prezentului. Nu mai este vorba despre reprezentare identitară, ci despre o poziționare situată în interiorul sistemelor internaționale ale artei contemporane.
În același timp, această maturitate se manifestă estetic: cercetarea nu rămâne la nivel discursiv, ci se traduce într-o experiență senzorială complexă, în care sunetul, spațiul și materialitatea devin medii de gândire. „Marea Neagră la plural – Compoziții pentru ochiul sonor”  reflectă capacitatea de a integra memorie istorică, infrastructuri energetice și ecologii fragile fără a simplifica aceste tensiuni, ci transformându-le într-o formă artistică coerentă.
România apare astfel nu ca periferie culturală, ci ca punct de intersecție între istorii imperiale și vulnerabilități climatice – o poziție conștientă de propriile condiționări, dar capabilă să producă forme relevante în dialog internațional.

Există constrângeri instituționale? Cum se raportează ele la libertatea artistică? Sunt în echilibru?

C.O.: Participarea la Bienală implică inevitabil constrângeri administrative, bugetare și de calendar. Totuși, aceste condiții nu au limitat libertatea conceptuală a proiectului. Dimpotrivă, au impus claritate și rigoare.
Echilibrul se construiește prin încredere în cadrul echipei, în proiect și în practica artistică, cultivată prin colaborări anterioare și un respect reciproc.

D.M.: Total de acord cu colega mea, Corina, și adaug faptul că, deși lucrăm cu anumite cadre aparent rigide și perfectibile, întregul proces de lucru atât cu instituțiile, cât și între noi în echipă, a fost unul transparent și profesionist.

Cum calificați această experiență, în calitate de curator?

C.O.: Este o experiență de intensitate logistică și intelectuală considerabilă. Bienala este un spațiu de vizibilitate globală, dar și de tensiune critică. Pentru mine, această experiență înseamnă consolidarea unui tip de curatoriat care funcționează ca practică de cercetare și ca metodologie colaborativă.

D.M.: Eu deja pot spune că am învățat enorm din acest proces, atât de la Corina Oprea – care vine cu o experiență în cadre internaționale diverse, cât și de la colegii din partea de organizare – Corina Bucea, cu o vastă expertiză în ceea ce privește Bienala de la Veneția, și Atelier Ad Hoc, datorită cărora spațiul a putut fi modelat într-un mod armonios, Justin O’Shaughnessy și Ioana Gonțea, care au contribuit la dezvoltarea unui display funcțional și o „traducere” tehnică a unui concept foarte frumos.

Cum vedeți evoluția participării României la Bienala de la Veneția de-a lungul anilor?

C.O.: În ultimul deceniu, participarea României la Bienala de la Veneția a demonstrat o tranziție clară de la reprezentare simbolică la construcție conceptuală solidă și articulată internațional.
România a arătat o diversitate remarcabilă a practicilor artistice — de la demersurile performative și coregrafice ale Alexandrei Pirici și ale lui Manuel Pelmuș, la complexitatea cinematografică și corporală a Adinei Pintilie, la pictura atent politizată a lui Șerban Savu sau la forța conceptuală și istorică a operei Getei Brătescu. Aceste participări au demonstrat nu doar varietate formală, ci și un nivel ridicat de rigoare artistică și relevanță internațională.
Cred că această evoluție indică și consolidarea unei infrastructuri curatoriale și instituționale mai mature, capabile să susțină proiecte ambițioase, bine articulate teoretic și estetic. România nu mai apare ca o prezență punctuală, ci ca un actor consecvent în cadrul Bienalei, capabil să contribuie la discursul contemporan prin practici diverse, dar conceptual robuste.

Bugetul, calendarul de concurs și de implementare a proiectului României la Veneția, fie că este vorba despre arhitectură, fie despre artă, au reprezentat mereu o provocare. Au spus-o de-a lungul timpului, deopotrivă, artiștii, curatorii și membrii comisiilor de selecție. Care sunt cele mai mari încercări pentru echipa „Marea Neagră la plural” acum, în realizarea acestui proiect?

D.M.: Toate aceste elemente ne testează limitele, obligându-ne să ne adaptăm unor condiții imposibile. Dar, în același timp, ele decantează relațiile profesionale funcționale – acelea pe care poți conta când te arunci într-un astfel de vârtej.
Provocările cele mai mari țin de infrastructura foarte specifică a Veneției, fiind vorba despre niște condiționări atipice, ce țin de loc, de perioada lungă de expunere, dar trebuie menționat și tumultul politic global la care asistăm și la care nu putem fi indiferenți.

C.O.: Complexitatea tehnică a instalației, integrarea cercetării științifice și sincronizarea producției în raport cu un calendar extrem de strict reprezintă provocări majore. De asemenea, traducerea unui discurs profund teoretic într-o experiență senzorială accesibilă este o responsabilitate curatorială semnificativă.

D.M.: Este un buget generos, dar care necesită completări constante din cauza costurilor tot mai ridicate ale unor servicii care țin de transport, construcții și mediere. Anul acesta s-a semnat un parteneriat strategic cu UniCredit Bank, ceea ce demonstrează conștientizarea limitărilor actuale din partea autorităților și dorința împărtășită de a construi pe termen lung un sprijin adiacent.

Cât estimați că va costa, în total, participarea de anul acesta? Este o sumă restrictivă? 

C.O.: Bugetul se înscrie în parametrii edițiilor anterioare și acoperă producția, transportul, instalarea și funcționarea pe durata Bienalei. Este un buget care necesită gestionare atentă, dar nu a limitat ambiția conceptuală a proiectului.

La ce se să aștepte concurenții din anii următori?

C.O.: Concurenții trebuie să se aștepte la un proces riguros, cu responsabilități administrative și logistice considerabile, dar și la oportunitatea reală de a dezvolta un proiect cu impact internațional major. Participarea la Bienală nu este doar o oportunitate de vizibilitate, ci o responsabilitate instituțională și profesională semnificativă.
În același timp, este important de spus că planificarea și realizarea unei expoziții pentru Bienala de la Veneția într-un interval de aproximativ 14 săptămâni reprezintă un efort aproape miraculos și pune o presiune enormă asupra echipelor artistice, curatoriale și tehnice. Complexitatea producției, transportului, instalării și coordonării internaționale necesită un timp de pregătire adecvat.
Sper ca demersurile actuale de a ajusta calendarul concursului — astfel încât proiectul selectat să fie anunțat cu cel puțin un an înainte, în acord cu practica majorității statelor participante — să aibă succes. O astfel de sincronizare ar permite dezvoltarea mai sustenabilă a proiectelor, ar reduce presiunea administrativă și ar consolida calitatea participării României pe termen lung.

Cum credeți că va fi primită expoziția de publicul străin? Cu ce vă doriți să rămână vizitatorul după parcurgerea ei?

C.O.: Cred că expoziția va fi receptată ca o intervenție subtilă, dar intensă, într-un context dominat adesea de narațiuni vizuale puternice. Ea nu propune un discurs demonstrativ, ci construiește un mediu în care percepția se ajustează treptat. Este o lucrare care cere o schimbare de ritm — o încetinire și o deschidere către nuanță.
Publicul internațional este obișnuit cu complexitatea conceptuală, dar ceea ce propune acest proiect este o implicare corporală și senzorială directă. Sunetul nu poate fi privit de la distanță — el traversează spațiul și corpul. În acest sens, experiența devine una de expunere și de relaționare, nu de simplă contemplare.
Mi-aș dori ca vizitatorii să plece cu o percepție mai fină asupra interdependenței dintre ecologie, istorie și infrastructură — și cu conștiința că aceste relații nu sunt abstracte, ci ne ating în mod direct, chiar și atunci când rămân invizibile.
În același timp, proiectul consolidează recunoașterea practicii Ancăi Benera și a lui Arnold Estefán, care, de peste un deceniu, investighează relația dintre imaginar militar, politică a resurselor și transformări ecologice. Această lucrare nu este un gest izolat, ci rezultatul unei cercetări consistente, care capătă aici o formă matură și amplă.

D.M.: Cred că publicul vizitator va percepe și stratul interogativ al acestui proiect, într-o lume tot mai preocupată de sentințe și de gesturi impulsive. Întrebări cum ar fi Cum putem percepe și înțelege marea? Care este limbajul comun care ne unește și ce istorii rămân scufundate? Care e relația dintre suprafața apei și adâncurile ei? Marea, un nod cultural, istoric, artistic, poetic, vital în expoziție, deschide toate aceste reflecții și se bazează pe public ca un interlocutor activ, ca o prezență care dă viață proiectului, completându-l.

Cum dialoghează proiectul cu tema generală a Bienalei de la Veneția din acest an?

D.M.: Unul dintre lucrurile pe care le-am remarcat la conferința de presă de prezentare a temei generale din acest an, duse mai departe de un colectiv curatorial sprijinit de familia curatoarei care a decedat în mod fulgerător și dramatic înainte de a-și îndeplini misiunea, Koyo Kouoh, era legătura indisolubilă cu literatura și un limbaj metaforic care ne poate reaminti că atunci când realitatea pare impenetrabilă și irespirabilă, arta poate interveni cu niște breșe de aer unde solidaritatea, compasiunea, colaborarea și creația mai pot fi posibile.

C.O.: Tema „In Minor Keys” propusă de regretata curatoare Koyo Kouoh este profund aliniată cu structura și materialitatea proiectului. „Minor” nu este aici o metaforă generală, ci o condiție concretă: frecvențe joase, vibrații abia perceptibile, procese lente care scapă atenției dominante.
Instalația lucrează cu traducerea datelor oceanografice — turbulențe, curenți, deriva geamandurilor — în compoziții spectrale care solicită o ascultare atentă. Stratul anoxic al Mării Negre, unde viața este suspendată în absența oxigenului, devine un model pentru această idee de „minor”: o zonă invizibilă, dar determinantă, care susține și conservă memorie.
În dialog cu tema Bienalei, proiectul mută accentul de pe monumental și declarativ pe fragil și persistent. Nu oferă o narațiune dominantă despre conflict sau criză, ci creează un spațiu în care aceste realități sunt percepute prin presiune, ritm și rezonanță. Ascultarea devine astfel un gest prin care vizitatorul intră într-o relație cu un sistem ecologic și politic aflat într-o stare de tensiune continuă.
În contextul „minor keys”, „Marea Neagră la plural – Compoziții pentru ochiul sonor” afirmă forța politică a ceea ce este abia perceptibil — transformând fragilitatea, latența și vibrația într-o formă de prezență activă, capabilă să reconfigureze modul în care înțelegem istoria, responsabilitatea și coexistența.