INTERVIU – Elena Surdu Stănescu, despre sculptură, iubire și condiția femeii în artă

Artista Elena Surdu Stănescu, care a deschis regalul expozițional dedicat femeilor-sculptor din România organizat la Palatul Suțu anul acesta, vorbește într-un interviu acordat Curatorial.ro despre iubire și condiția femeii în artă, despre mentori și artiști preferați, despre situația invățământului în domeniu.

Expoziția sa, intitulată „Atemporal”, este deschisă până pe 9 octombrie 2022. În plus, pe 15 septembrie, ziua în care a împlinit vârsta de 80 de ani, Elena Surdu Stănescu a lansat și un album de autor, concept personal.

La etajul Palatului Suțu sunt expuse 65 de lucrări reprezentative pentru creația artistei. Sculpturi mai vechi și mai noi, operele au ca teme principale familia, pasărea sau zborul și cuplul.

Artista are un palmares impresionant, cu mai mult de 45 de expoziții personale de-a lungul carierei. A participat la expoziții de grup în România, dar a avut prezentări și în Italia, Franța, Spania, Portugalia, Indonezia, India, Emiratele Arabe Unite și în Coreea de Sud. A primit premii semnificative, precum cele din anii 2010 și 2012 care i-au încununat întreaga muncă: Medalia de Aur și Marea Medalie de Aur, la „Saloanele Expoziției Internaționale de pictură, sculptură și mozaic”, la Cannes Azur.

Această expoziție este, după cum ați mărturisit, un autoportret dedicat tuturor celor care v-au fost alături de-a lungul carierei. Ce considerați că a fost cel mai important în parcursul dumneavoastră artistic?

Elena Surdu Stănescu: Voința mea și întâlnirile. În fiecare moment din viață, am întâlnit oameni care m-au ajutat. Au fost profesori care, văzând că am talent, m-au direcționat. Inițial, m-am dus la Liceul „Lazăr” și acolo, în clasa a IX-a, doamna de desen a spus: „E păcat de tine. De ce stai aici? Treci prin Cișmigiu și du-te la liceu”. Adică la „Tonitza”. Și m-am dus acolo. Am avut profesori excepționali, ca oameni și ca dascăli, ca specialiști. O întâlnire benefică a fost cu profesorul și sculptorul Eugen Lungu, cu care am lucrat mult. Familia m-a sprijinit, apoi m-am căsătorit cu Nelu Stănescu, care m-a susținut foarte mult. Anii petrecuți în Tulcea și în Deltă, unde s-a născut și fiul nostru, Ionuț, au fost cei care m-au marcat pe viață. Frumusețea, lumina, atmosfera și oamenii, unii extraordinar de deschiși și de buni.

Am fost perseverentă. Am predat 25 de ani artă plastică, mai întâi la o școală generală, cu 40 de elevi în clasă, apoi la școlile de artă. A fost o perioadă foarte frumoasă, o atmosferă constructivă, pentru mine, ca artist. În plus, nu ieșeam din gândirea plastică. Pentru mine, elevii au fost un izvor de apă vie, cu puritatea, creativitatea și spontaneitatea lor. Comunicarea a fost foarte bună, așa că am rămas în legătură și acum. Am stat 10 ani în minister și am răspuns de învățământul preuniversitar și universitar în domeniul artei. Exista un departament, dar a fost desființat după ce am plecat. Am cunoscut toate liceele de artă din țară, am făcut zece olimpiade de artă la nivel național, care nu se mai fac.

Cum vedeți acum învățământul în domeniu?

Elena Surdu Stănescu: Este o mare durere pentru mine modul în care este privită arta. Pentru că, de fapt, nu este privită. Este o lipsă de interes, de comunicare, de mediatizare, este o lipsa de fonduri, iar uniunile de creație s-au separat și s-au dispersat în toată țara. Nu se acordă suficientă importanță artei la școală. Copiii trebuie să se familiarizeze de mici cu termeni, noțiuni, conținutul fiecărui domeniu artistic. Nu trebuie să aibă talent, este vorba despre formarea consumatorului de artă. Acum, în societatea în care mediul oline creează o izolare a individului, omul nu mai știe să comunice. Fundamental, se creează o lipsă de cultură și, după aceea, un blocaj. Nu oricine poate să facă artă. Însă dacă nu ai talent, poți fi un foarte bun specialist. Spunându-i unui copil că va ajunge o stea, va fi dezavantajat mai târziu, pentru că nu toți pot fi stele, dar pot fi buni specialiști, pot fi consumatori de artă. Această amăgire este foarte periculoasă, deoarece acești copii, dacă eșuează, eșuează foarte jos.

Se creează niște așteptări foarte mari și, când se lovesc de realitate, nu fac față.

Elena Surdu Stănescu: Este normal. Eu am ales în viață partea pozitivă a lucrurilor, am convingerea că orice om este educabil, că omul e frumos, important e să gândească și să facă lucruri bune.

Revenind la expoziție și la marile teme pe care le abordați în arta dumneavoastră – familia, zborul și cuplul –, cum vedeți astăzi reprezentată iubirea în artă?

Elena Surdu Stănescu: Sunt filoane care sunt eterne în artă – portretul, reprezentarea omului în diverse împrejurări, peisajul, florile. Acum însă sunt respinse. Se folosesc mult materiale perisabile și este un lucru interesant, dar ca experiment. Exista și când eram eu studentă. La Atelier 35, erau prezentate experimente, proiecte din facultate care se finalizau sau puneau niște probleme, iar după discuții cu profesorii, se putea îmbunătăți încât să devină într-adevăr o operă de artă. Acum opera de artă este perisabilă, ca orice obiect.

A fost dificil și cât de dificil v-a fost ca femeie în artă?

Elena Surdu Stănescu: A fost foarte bine. Eu nu am trăit și nu trăiesc altfel. Dacă muncești și îți faci treaba, nu poți spune nimic. Arta a fost apreciată, comandată și aveam avantaje pentru că funcționau multe galerii, existau tabere și case de creație. Există, într-adevăr, o lume a bărbaților, dar, dacă ești un om serios și te ții de treabă, nu… Simți ostilitatea și alte lucruri, dar trebuie să le eviți și să îți vezi de treabă. Nu pot să zic că cineva s-a menifestat urât față de mine vreodată, dar simți când un om este „de formă” sau te evită. E greu să pătrunzi în această lume, în artă, e foarte greu, dar pot să spun cinstit, la 80 de ani, că mi-am văzut de drumul meu având în toate ramurile de artă prieteni și colegi de foarte bună calitate, care au fost modele pentru mine. Printre ei sunt doamna Adriana Botez-Crainic, critic de artă și istoric, pe care o cunosc din liceu, George Apostu, Marcel Chirnoagă, doamna Capoianu. Sunt oameni pe care i-am apreciat foarte mult și i-am păstrat în suflet.

Ce ați învățat cel mai important de la ei?

Elena Surdu Stănescu: Viața și meseria. De la orice om ai ce învăța. Cred că dacă nu ai chemare, nu trebuie să te apuci de ceva. Trebuie să dublezi cu muncă și voință și să spui că nimic altceva nu contează… De exemplu, și duminica eram la atelier, iar în perioadele când nu aveam atelier puteam să mă duc să lucrez la școală.

Esențial e și să îți dorești cu adevărat.

Elena Surdu Stănescu: Nu e ușor. Sacrificiile sunt mari și acum. Ca să torni niște lucrări, trebuie să reduci unele lucruri. Dar, de-a lungul timpului, am primit mult sprijin din partea familiei.

Din afara țării, care sunt artiștii pe care îi preferați?

Elena Surdu Stănescu: Plecând de la Hieronymus Bosch, Pieter Bruegel, Egon Schiele, la Gustav Klimt, Paul Gauguin și Vincent van Gogh, personajele care au avut un suflet și ceva de spus în viața lor. Vermeer îmi place foarte mult. În afara timpului și spațiului, rămân Renașterea și Antichitatea. Fără discuție. Uitându-mă la Michelangelo – și am văzut în original ce se poate vedea – încă nu pot să explic cum a făcut. Eu lucrez în piatră și știu ce înseamnă munca. Lucram zile întregi zece ore pe zi, acum am mai redus timpul, stau în atelier, desenez, mă uit, dar efectiv lucrez cinci, șase ore.

Colecționați artă?

Elena Surdu Stănescu: Da, când îmi place ceva, cumpăr. Dar în general fac troc, inclusiv în expoziții, cu colegii.

Găsiți că galeriile și muzeele din România fac suficiente eforuri pentru a atrage publicul spre artă, pentru a promova artiști, pentru a descoperi artiști?

Elena Surdu Stănescu: Există curentul ăsta, dar s-ar putea face mai mult. Sunt atât de mulți oameni cu bani care ar putea să finanțeze, să susțină sau să întrețină o galerie, iar Statul ar trebui să dea mai mult.

Credit foto: Curatorial.ro