INTERVIU – Artista vizuală Marcela Rădulescu, despre desen și subtilitățile lui

Marcela Rădulescu, artist și cadru didactic, vorbește într-un interviu acordat curatorial.ro despre actuala ei expoziția deschisă în București, despre discrepanțele între lumea artistică brașoveană și cea din Capitală, despre parcursul său profesional pe care îl caracterizează drept liniar, despre atelierul personal ca despre un deliciu și despre popularitatea actuală a desenului.

Expoziția „Firul cu plumb/ Desene”, curatoriată de Raluca Ilaria Demetrescu, cuprinde 32 de lucrări realizate pe parcursul a trei decenii și este deschisă la galeria Scemtovici & Benowitz până în 31 ianuarie. Expoziția cu vânzare poate fi vizitată vinerea și sâmbăta, între orele 14:00 și 19:00, și duminica, între 12:00 și 16:00.

Marcela Rădulescu (n. 1942, Brașov) a absolvit Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca și este o figură importantă în grafica românească. Locuiește și creează în Brașov, unde a expus în mai multe ocazii la Muzeul de Artă. Cu o bogată activitate didactică, are un univers creativ arondat căminului, atelierului propriu de creație și spațiului intim în general, tratate într-o cheie lirică și aproape transcendentă, printr-un limbaj vizual foarte divers ca abordare plastică.

Lucrările ei sunt legate de ideea de structuri organizate și dezorganizări, semnificând opoziția, relația dintre viața materială și cea spirituală, dintre realitatea socială și aspirațiile personale dar și comune.
Opera Marcelei Rădulescu se reliefează prin preferința pentru grafică, în mod special pentru desen ca practică artistică și modalitate de expresie, prin ușurința cu care mixează tehnicile și prin refuzul claustrării în dogme stilistice, curajul de a crea noi forme si semnificații posibile. Ea se folosește de desen pe terenul deschis experimentului și reinterpretării imediatului, prin tehnica mixtă și flexibilitatea stilistică, creează lucrări care oferă perspective noi asupra relației dintre material și imaterial, organizat și dezorganizat.

Recent, Marcela Rădulescu a fost premiată de un juriu format din specialiști ai scenei de artă din România, cu locul al II-lea la concursul „Premiul Art Movements Foundation pentru desen contemporan 2024”. Lucrarea premiată – „Fereastra” – a fost inclusă în expoziția „Contemporary Drawing in Romania 2024” și este prezentă în actuala expoziție.

Ce a determinat colaborarea dumneavoastră cu o galerie bucureșteană?

Marcela Rădulescu: Cred că sunt o persoană curioasă, interesată de ceea ce se întâmplă in jurul meu, dornică să expun. Când am aflat despre expoziția- concurs „Contemporary Drawing in Romania”, prima ediție, m-am gândit că e mult timp de când nu am mai văzut așa ceva. Am avut impresia că mi s-a adresat direct, așa că am aplicat. Am aștepteptat rezultatele și am trăit bucuria de a fi admisă. Să nu credeți că exagerez, dar un nume necunoscut, apărut de nicăieri, e ușor de ignorat. Am aplicat și la ediția următoare, mi s-a acordat un premiu și am fost invitată sa fac o expoziție personală. Îmi place să particip la expoziții colective cu două, trei lucrări, nu ca o confruntare, ci ca un schimb de experiență, ca o ocazie de a te ține la curent cu ce mai fac colegii pe care îi știi personal, sau, numai din expoziții și mai ales cu ce vin tinerii. Dar să fac o expoziție personală, la vârsta mea, la distanța asta, mi s-a părut o aventură peste puterile mele. Obișnuită să fac totul singură, de la desenat, înrămat, cărat, nu mi-a venit să cred că se poate și altfel și iată-mă cu expoziție în București la primitoarea Scemtovici & Benowitz Gallery.

De-a lungul carierei dvs., care a fost relația pe care ați avut-o cu Capitala? Cum percepeți scena artistică brașoveană și cum se vede, dintr-un alt oraș, scena artistică bucureșteană?

Marcela Rădulescu: A fost o relație normală, conformă cu vremurile: la început, urmăream expozițiile naționale, de participarea la ele depinzând intrarea în Uniunea Artiștilor Plastici, apoi voiam confirmări, apoi parcă totul s-a prăbușit, legăturile s-au slăbit până aproape de dispariție, vorbesc despre filială.
Personal, nu am cerut nimic în afară de legitimații, cea de membru și cea de călătorie în străinătate, care mi s-au dat. Așteptam ca UAP să organizeze expoziții colective, naționale la care să participăm și noi, dar acestea nu au fost sau nu le-am aflat eu. Oricum, am simțit distanțarea. O vreme am avut un sentiment de „orfan”, dar și un orfan trebuie să se descurce. Activitatea artistică a UAP din Brașov este slabă, mult sub potențialul unei filiale de 80 de membri: mă refer la expozițiile din galeria Europe, gestionată de filială. Norocul este că au apărut inițiative și private și instituționale, cum ar fi Asociația „Artesenția” care organizează Bienala Albastră, în colaborare cu Primăria Brașov, și deține Galeria 9; s-a deschis Banca de Cultură Apollonia, cu spații ofertante, dar cu program redus din lipsă de pesonal, și Centrul Multicultural Transilvania, cu o sală frumoasă și un management de calitate. Să amintesc si de galeria Inspiratio cu o sală micuță și cochetă, cu un program axat și pe vânzare.
Noua conducere de la Muzeul de Artă Brașov a încercat să anime instituția, breasla artistică și să atragă public. În Brașov nu există noțiunea de galerist și e total absentă instituția criticului de artă. Desigur, după tabloul brașovean destul de sărăcăcios, Bucureștiul pare lansat bine pe o altă orbită: multe galerii particulare, case de licitații, târguri de artă, muzee particulare, reviste de artă, artiști noi și numeroși și buni, pe care din păcate nici nu-i mai pot urmări cu sărmanele mele abilități digitale. Altă lume.

Care a fost criteriul după care a fost creată această expoziție?

Marcela Rădulescu: Vă referiți desigur la conceptul curatorial și acesta îi aparține doamnei Raluca Ilaria Demetrescu, cu mențiunea că a avut la dispoziție un număr mic de lucrări din care să aleagă. Dacă eram mai aproape să permită un dute-vino între atelier si galerie, poate expoziția ar fi arătat diferit. Apoi timpul scurt, sau scurtat, și din cauza ezitărilor mele. Față de gustul meu, care e mai clasic, ca să fiu mai indulgentă cu mine, ceea ce presupune lucrări mai legate între ele, mai din aceeași familie, doamna Demetrescu a introdus ruperi de ritm, poate „surprize”, prin tehnici diferite, lucrări din epoci diferite. Nu voiam o retrospectivă și sper că nu are acest caracter.

Printre altele, mi-a atras atenția seria „Semne pentru neuitare”, în care faceți referire la evenimente precum Revoluția din 1989 și atacurile de la World Trade Center. Cum a luat naștere această serie de lucrări și câte piese cuprinde ea? Este un proiect în curs de actualizare?

Marcela Rădulescu: Această „mini serie” am făcut-o în siajul lucrărilor cu împletituri și noduri, semne grafice pe care le-am cam abandonat. Ca „subiect”, preocupare permanentă pentru „întâmplarea zilei”, „realitatea momentului”, este o constantă care leagă ca un fir întreaga mea producție.
Din această perpectivă, cele trei lucrări fac parte dintr-o serie de imagini ce urmăresc și-mi amintesc istoria pe care am trăit-o. Aceste trei „întâmplări” – Revoluția, turnurile gemene, tsunamiul din 2004 – au impresionat profund și am simțit că trebuie consemnate, fixate în memorie. Eram în căutarea unui cod, unui suport coerent și ușor de recunoscut. Mi-am adus aminte de „scrierea cu noduri” despre care am citit într-o carte despre arta scrisului, fără să-mi aduc nici până azi aminte cărei culturi îi aparține, din ce areal gegrafic sau epocă istorică. Am pornit la lucru și când am terminat mi-am dat seama că, probabil, era mai firesc dacă le concepeam pe verticală. Am hotărât să le refac, dar nici până astăzi nu mi-am acordat timp și forță pentru ele, au năvălit alte subiecte, alte urgențe care m-au acaparat, timpul lor s-a dus și nu sunt în stare să mă forțez. Dar, le am aproape de suflet. Da, din punctul de vedere al poveștii, este un proiect in progress dovedit cu tot ce am lucrat ulterior, chiar dacă aparențele pot înșela.

Cum v-ați descrie parcursul profesional? Care a fost momentul cheie în cariera dumneavoastră?

Marcela Rădulescu: Cea mai bună și adevărată descriere este parcurs liniar și știu ce vorbesc, doar lucrez cu linia. Activitatea mea profesională, adică din care mi-am câștigat existența, a fost cea de profesoară de desen la un liceu de artă, un noroc, deoarece mi-a lăsat timp și pentru atelier. Cel de-al doilea noroc a fost că am avut atelier. Deci, două condiții importante. Printre vicisitudinile inerente vieții m-am strecurat ca toți ceilalți, și nu au fost puține. În activitatea artistică, linia mea dreaptă era să se frâgă, îmi amintesc, în jurul vârstei de 40 de ani, probabil anii marilor crize. Consideram că nu am făcut nimic notabil, că trebuie să iau o decizie, să mă opresc și să apuc alt drum. Dar mi-au reușit niște lucrări cu care am fost de acord, cu care am făcut două expoziții, una la București și alta la Brașov. De atunci, „cariera” mea artistică a urmat o linie și mai dreaptă, una din aia trasă cu rigla, cu evenimente, dar ne-notabile. A doua flexiune ar putea fi acum…? Să nu zicem că totul e terminat.

În ce fel s-au modificat tehnica și abordarea dvs. pe parcursul anilor?

Marcela Rădulescu: La început, după absolvire, eram îndrăgostită de gravură: metal, lino, xilo și mai ales lito, pentru care secția de Grafică din Cluj era bine dotată. Când am revenit la Brașov, am încercat să înființez un atelier specializat, dar nu am găsit susținători. Exista în atelierul unui coleg o presă lito, însă nu era accesibilă tuturor, apoi am făcut rost de una plană, dar nu și de spațiu, așa că am dotat liceul cu ea și de aici înainte am făcut totul la mine în atelier, cu lingura. A devenit prea greu și am trecut la desen. Acesta a fost momentul marilor îndoieli. De atunci nu l-am mai părăsit și mi-a dat cele mai mari satisfacții. Vedeți, nu vorbesc despre succese, că acelea nu au fost, ci despre plăcere, drag de lucru, drag de atelier!

Cât de des lucrați acum? Cu ce anume preferați să desenați – tuș, cărbune, creion? Care este în prezent tema favorită?

Marcela Rădulescu: Lucrez zilnic sau, mai corect, merg la atelier în fiecare zi, în afară de duminică. Merg cu o lucrare în minte, merg cu un proiect, o serie de lucrări pe acelaș subiect sau temă. În cazul fericit, acestea îmi dictează și tehnica, sau încerc una ori alta până se leagă. Apoi, dacă m-am înecat cu prea mult cărbune trec la peniță, la creion, pastel și cu multă plăcere la creioane colorate. Din necesități didactice am convenit cu elevii mei că „temă = temă plastică” adică linie, punct, pată, contrast, textură etc., iar „povestea = subiectul”. Eu văd că nu reușesc să subordonez subiectul temei plastice. Mă domină povestea și povestea în care m-am adâncit, poate peste măsură, se cheamă acum „Atelierul”. Sper să-l depășesc și dacă m-ar întreba întâmplător cineva „ce faci?” să pot vorbi despre probleme precum contrast valoric, despre mărime, culoare, compoziții excentrice și o mulțime de alte „delicii”.

Într-un domeniu profesional dominat de bărbați, v-ați confruntat cu discriminarea de gen?

Marcela Rădulescu: Chiar niciodată nu m-am simțit defavorizată. Poate dacă intram într-o competiție pentru posturi, avansări, funcții etc. Dar pentru că niciodată nu m-au atras aceste chestiuni, eram interesată de cu totul alte domenii, am fost scutită de fenomen. Aveam eu cu ce să lupt în atelier; cu neputințele mele, cu neîmplinirile, cu tehnicile care nu-mi ieșeau. Prefer să împart oamenii în buni și răi, harnici și leneși, inteligenți și proști, cinstiți și necinstiți și toate variabilele.

În opinia dumneavoastră, de ce desenul nu se bucură de aceeași popularitate ca pictura și sculptura?

Marcela Rădulescu: Desenul îi servește pe toți și se mărginesc la schițe pe care le aruncă după aceea. Puțini au răbdare să-și finalizeze ideea și să-i descopere desenului expresivitățile și subtilitățile. Apoi mai sunt piața, prețul, mai știu eu ce… Dar le atrag atenția tuturor că pierd foarte mult.