Roy Lichtenstein, acuzat de artiști BD pentru însușirea creațiilor lor
Roy Lichtenstein nu s-a ferit vreodată să recunoască faptul că picturile lui se bazau pe benzi desenate. Dar critici ai unuia dintre fondatorii artei pop americane au susținut mult timp că termenul „copiere” este prea politicos. Un documentar recent susține că sute dintre lucrările sale pot fi atribuite altor artiști.
„Se numește furt”, a declarat Hy Eisman, artist BD, care tocmai a împlinit 96 de ani și care abia recent a descoperit că Lichtenstein a reprodus una dintre imaginile sale în anii 1960. „Am muncit ca un câine la această pagină stupidă, iar tipul ăsta are 20 de milioane de dolari pentru asta. Dacă nu ar fi atât de tragic, ar fi amuzant”, citează The Guardian.
El apare în documentarul „WHAAM! BLAM! Roy Lichtenstein and the Art of Appropriation”, care arată că autorii benzilor desenate originale au dus o viață austeră, chiar săracă. În timp ce tablourile lui Lichtenstein se vindeau cu zeci de milioane de dolari, originalele le aduseseră doar câțiva dolari.
Eisman, care a lucrat 75 de ani la multe publicații, cel mai recent la banda desenată „Popeye”, se numără printre cei peste 30 de artiști de benzi desenate „împrumutați”de Lichtenstein și care consideră că au fost înșelați în privința recunoașterii.
Amintindu-și că banda desenată „Private Secretary” din 1963 a fost preluată de Lichtenstein pentru lucrarea „Girl in Window” din același an, el a declarat pentru Observer: „Am fost plătit foarte puțin pentru pagina respectivă, ceva de genul 4 dolari. El a reușit să o transforme într-un tablou și să facă milioane de dolari. Când am văzut că a făcut asta altora, m-am gândit că este un lucru josnic. Dar până acum nu m-am gândit vreodată că am fost implicat”.
James L Hussey, regizorul documentarului, a spus: „Eisman nu a știut că Lichtenstein și-a însușit opera lui, până când l-am contactat. A fost foarte șocat”.
Roy Lichtenstein – „Girl in Window” (1963) și Hy Eisman – fragment din „Private Secretary”, același an. (c) Hussey-Cotton Films
Sute de benzi desenate, preluate de Lichtenstein
Roy Lichtenstein, care a murit în 1997, este considerat unul dintre cei mai importanți artiști ai secolului XX. Împreună cu Andy Warhol, el a creat mișcarea pop art prin însușirea imaginilor din cultura americană modernă.
Lucrările lui se vând acum cu milioane de dolari, iar cea mai scumpă pictură, numită „Masterpiece”, se pare că a avut un preț de 165 de milioane de dolari.
Documentarul îl prezintă pe expertul în benzi desenate David Barsalou, care a urmărit aproximativ 300 de lucrări ale lui Lichtenstein până la alți artiști: „M-am gândit că poate sunt doar patru, cinci sau șase tablouri pe care le-a făcut aproape de originale. Dar a fost greu să-mi descriu sentimentele pe măsură ce am început să descopăr din ce în ce mai mult, de-a lungul anilor, că imaginile sale erau ca și cum ar fi fost doar copii directe”.
Printre acestea se numără „Blam” al lui Lichtenstein din 1962, în care un pilot se catapultează dintr-un avion care explodează, la fel ca în „All-American Men of War #89” al lui Russ Heath din același an.
„All-American Men of War #89”, de Russ Heath, și copia lui Roy Lichtenstein – „Blam” (1962). (c) Hussey-Cotton Films
Heath a fost apreciat pentru calitatea înaltă a lucrărilor sale, dar a avut probleme financiare. A murit în 2018, după o perioadă în care avea hrană grație unor gesturi caritabile.
Înainte de a muri, Heath și-a exprimat frustrarea: „Nu puteam face nimic pentru că toate personajele pe care le-am desenat pentru benzile desenate erau, la acea vreme, deținute de compania de benzi desenate. Așa că, dacă voiau să dea în judecată, puteau să dea în judecată și aveau un motiv legitim să o facă. Dar nu ar fi câștigat suficient de mult pentru a se deranja să aibă un proces”.
Păreri contra și de susținere a lui Lichtenstein
Desenatorul Michael Daley a afirmat: „Artiștii de benzi desenate sunt pe bună dreptate nemulțumiți. În afară de plagiatul pur și simplu, din punct de vedere tehnic și artistic, ei sunt, în general, desenatori mult mai buni decât Lichtenstein, care nu a putut nici măcar să copieze corect elipsa desenată creată de admisia de aer a unui motor cu reacție. În plus, au fost superiori în compozițiile lor artistice, dinamice și expresive, fiecare dintre ei fiind un maestru al puterii grafice a unei imagini decupate”.
Pe de altă parte, Bradford R Collins, autorul cărții „Pop Art” și profesor de istoria artei la Universitatea din Carolina de Sud, i-a luat apărarea lui Lichtenstein: „Nu este vorba despre plagiat. Este o însușire. În cazul plagiatului, furi munca cuiva și o folosești în același scop ca el. Dacă Lichtenstein ar fi făcut benzi desenate din ea, ar fi fost un furt. Dar însușirea înseamnă că iei ceva și îl reutilizezi într-un scop foarte diferit, luând ceva dintr-o carte de benzi desenate și transformându-l într-un tablou. Înțeleg de ce Eisman e furios. Și eu m-aș simți la fel. Dar, din punct de vedere artistic, nu este plagiat”.
În documentar, un avocat susține că lucrările lui Lichtenstein ar putea fi considerate transformatoare deoarece, în cele mai multe cazuri, el a adăugat elemente noi în loc să facă o copie exactă.
Lichtenstein a spus cândva: „Am fost acuzat că opera mea seamănă cu lucrurile pe care le copiez și, cu siguranță, seamănă cu lucrurile pe care le copiez… Dar este acea calitate, oricare ar fi arta, care transformă lucrarea în ceva diferit”.
James L. Hussey a punctat: „Când Lichtenstein a făcea asta în anii 1960, vindea picturi cu mii de dolari. Acest lucru a fost un iritant pentru mulți dintre acești artiști de benzi desenate. Dar ranchiuna a crescut. Pe măsură ce anii treceau și pe măsură ce se îndreptau spre pensionare, nu numai că se luptau financiar, dar priveau și cum aceste picturi creșteau dramatic în valoare”.
Fotografie principală: dipticul „Whaam!”, de Roy Lichtenstein (c) Tate Modern
