Sculptorul Ion Irimescu – 100 de ani de artă și un polizor unghiular

Marcăm astăzi 122 de ani de la nașterea sculptorului Ion Irimescu. Nu se cuvine să trecem peste acest moment festiv fără a rememora câteva povești anecdotice cu marele artist, cu Stalin, Birlic și Sadoveanu. Și, bineînțeles, cu un român de bine înarmat cu un polizor unghiular.

Parcursul artistic al lui Ion Irimescu a traversat aproape un secol de creație, iar viața sa extraordinar de lungă, de 102 ani, i-a permis să fie martor și participant activ la evoluția artei moderne românești, lăsând posterității o moștenire culturală de o valoare inestimabilă.

Ion (Nicu) Irimescu s-a născut la 27 februarie 1903, în satul Arghira, comuna Preuțești, județul Baia (actualul județ Suceava), într-o perioadă în care România cunoștea importante transformări sociale și culturale. Fiu al lui Petre Irimescu și al Mariei Cazaban, micul Nicu a copilărit alături de frații săi, Alexandru și Verona, în Fălticeni, oraș care avea să devină punctul de referință al vieții sale și locul unde se va întoarce, simbolic, la finalul drumului său pământesc.

Între anii 1910-1915, a urmat cursurile Școlii primare nr. 1 din Fălticeni, unde profesorii au remarcat aptitudinile sale deosebite pentru artă. Ulterior, între 1915-1924, a fost elev al Liceului „Nicu Gane” din același oraș, făcând parte din prima promoție a acestei instituții, alături de viitorii mari actori Grigore Vasiliu-Birlic și Jules Cazaban, cu care a legat prietenii durabile. Jules Cazaban era chiar vărul său, fapt ce explică parțial apropierea lor și legăturile care s-au perpetuat de-a lungul anilor.

Perioada liceului a fost marcată de manifestarea pe multe direcții a talentului său, nu doar în domeniul artelor plastice, ci și în cel al artelor spectacolului. Ion Irimescu a participat la punerea în scenă a unor piese de teatru, realizând decorurile spectacolelor.

În egală măsură, Irimescu iubea muzica. Deși nu a studiat niciodată în mod formal vreun instrument muzical, el era un ascultător avid și un cunoscător rafinat al repertoriului clasic, în special al operei italiene. Această pasiune pentru muzică avea să se reflecte ulterior în operele sale sculpturale dedicate temei muzicale.

Irimescu – pictor de biserici

Traseul formării sale profesionale începe la București, unde, între 1924-1928, urmează cursurile Școlii Naționale de Arte Frumoase, sub îndrumarea unor maeștri de primă mărime ai sculpturii românești: Dimitrie Paciurea și Oscar Han. Acești doi mentori i-au influențat puternic viziunea artistică, transmițându-i atât rigoarea tehnică, cât și libertatea de exprimare necesare unui artist autentic.

În perioada studenției, într-un gest care vorbește despre talentul său complex, realizează pictura bisericii Sf. Arhangheli Mihail și Gavril din Oprișeni-Fălticeni. Această lucrare, puțin cunoscută publicului larg, demonstrează versatilitatea artistică a tânărului Irimescu și capacitatea sa de a aborda genuri diferite, de la pictura murală religioasă la sculptură, cea care avea să îl și consacre.

Irimescu – desenator de hărți

Un aspect mai puțin cunoscut din biografia artistului este faptul că, în timpul studenției, pentru a se întreține, Ion Irimescu a lucrat ca desenator la un institut de cartografie din București. Această experiență i-a dezvoltat precizia desenului și atenția pentru detalii, calități care se vor regăsi ulterior în lucrările sale sculpturale.

După absolvirea Școlii Naționale de Arte Frumoase în 1928, devine profesor de desen la Școala Normală „Ștefan Cel Mare” din Fălticeni. În același an debutează artistic la Expoziția de Pictură și Sculptură din București, unde expune lucrarea „Eden”, o compoziție care anunța deja preocupările sale tematice și stilistice de mai târziu.

Un an mai târziu, participă la Salonul oficial de pictură și sculptură, unde expune lucrarea „Nud de fată”, și la Salonul artiștilor francezi, marcând astfel începutul unei cariere expoziționale impresionante, care va cuprinde, de-a lungul deceniilor, participări la prestigioase manifestări artistice din țară și străinătate.

Irimescu și Brâncuși

Anul 1930 marchează un moment crucial în evoluția sa artistică. Obține o bursă de studii la Școala Română de la Fontenay-aux-Roses, cu lucrarea „Atlas cu pământul pe umeri”, o sculptură care impresionează prin forța expresivă și stăpânirea tehnică. Ulterior, se înscrie la Académie de la Grande Chaumière de la Paris, unde lucrează sub îndrumarea profesorului Joseph Bernard, fiind influențat, în special, de sculptura lui Antoine Bourdelle.

O anecdotă din perioada pariziană, puțin cunoscută, relatează că tânărul Irimescu a avut ocazia să îl întâlnească pe însuși Constantin Brâncuși într-o cafenea frecventată de artiști. Deși întâlnirea a fost scurtă, impactul asupra tânărului sculptor a fost profund, Brâncuși oferindu-i un sfat care l-a însoțit toată viața: „Nu căuta niciodată să imiți pe cineva, nici măcar pe mine. Fii tu însuți, căci doar astfel vei putea crea ceva cu adevărat valoros.”

De altfel, în 1967, Ion Irimescu avea să ridice un monument în cinstea lui Constantin Brâncuși, lucrare care poate fi admirată și astăzi în Parcul Herăstrău.

În anul 1932, primește Mențiunea de onoare a Societății artiștilor francezi, pentru lucrarea „Autoportret”, care fusese expusă la Salonul de primăvară de la Paris. În toamna aceluiași an, participă la Salonul de toamnă de la Paris, cu lucrarea „Portret de fată”. Aceste recunoașteri internaționale au confirmat valoarea sa artistică și i-au consolidat încrederea în propria viziune creatoare.

Irimescu profesor

În 1933, anul întoarcerii în România, s-a căsătorit cu profesoara Eugenia Augustina Melidon, o femeie cultivată și sensibilă, care i-a fost alături până la sfârșitul vieții ei, susținându-l în cariera artistică și fiind un critic lucid și constructiv al operelor sale. În același an devine profesor de desen la Gimnaziul din Pașcani, începând astfel o îndelungată și fructuoasă carieră didactică.

Din 1934, obține postul de titular al catedrei de desen de la Liceul C.F.R. din Pașcani, iar în 1936 este numit profesor de desen la Liceul C.F.R. „Aurel Vlaicu” din București. În 1939, se mută la Slatina, unde obține postul de profesor de desen și caligrafie la Liceul teoretic de băieți „Radu Greceanu”.

Cariera sa universitară începe în 1940, când este numit profesor la Academia de Belle Arte din Iași, instituție pe care o va conduce în calitate de rector începând cu anul 1944. A continuat să predea la Cluj (1950-1955) și la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București (din 1966).

Temele predilecte ale creației sale au fost maternitatea și muzica, tratate cu o sensibilitate și o grație aparte. A folosit linia ondulată din Art Nouveau și spiritul creator al Art Deco-ului, creând un stil propriu, inconfundabil, care se păstrează departe de imitație.

Un episod inedit din viața sa artistică este legat de modalitatea sa de lucru. Spre deosebire de mulți sculptori care foloseau modele, Irimescu lucra adesea din memorie sau după schițe, modelând direct în lut sau plastilină. Avea obiceiul de a asculta muzică clasică în timp ce lucra, considerând că ritmul și armonia muzicală se transferă în mod subtil în ritmul și armonia formelor sculpturale.

Irimescu, Stalin și Sadoveanu

Legenda spune că, la un moment dat, Ion Irimescu a îndrăznit să solicite sprijin chiar din partea conducătorilor comuniști ai vremii. Astfel, se spune că i s-a adresat chiar lui Nicolae Ceaușescu, de a-l sprijini cu furnizarea de material pentru ridicarea, la Fălticeni, a unei statui din bronz, în mărime naturală, a lui Mihail Sadoveanu. Spre surprinderea lui Irimescu, Ceaușescu i-a trimis „cadou” statuia lui Stalin care, după ce fusese dată jos de pe soclul din Piața Aviatorilor, rămăsese depozitată într-un subsol al Comitetului Central al PCR, astfel că artistul a realizat lucrarea dorită.

Nu se știe cât este adevăr și cât este propagandă, cert este că Irimescu avea înțelepciunea de a naviga cu delicatețe convulsiile politice ale vremii.

O altă întâmplare mai puțin cunoscută este legată de relația sa cu scriitorul Mihail Sadoveanu. În timpul unei vizite a scriitorului la Fălticeni, Irimescu i-a arătat o serie de schițe pentru viitorul său bust. Sadoveanu, cunoscut pentru caracterul său taciturn, a privit schițele și a spus simplu: „Băiete, ai înțeles mai mult decât am spus eu în cărțile mele.”

Ion Irimescu era cunoscut și pentru umorul său subtil și pentru anecdotele pe care le povestea studenților și prietenilor. Unul dintre foștii săi studenți își amintește că, întrebat despre secretul longevității sale, maestrul a răspuns zâmbind: „Doi factori au contribuit la longevitatea mea: faptul că am lucrat toată viața cu lutul, care este un material viu, și faptul că am fost înconjurat mereu de tineri, de la care am învățat să privesc lumea cu ochi proaspeți.”

Irimescu la polizor

Un episod parcă ieșit dintr-un film de comedie amară a avut loc la 4 aprilie 2017, când un anume Doru Zancu, proprietar al unei firme de pompe funebre din Fălticeni, a „ajustat” sculptura reprezentând monumentul funerar al marelui sculptor folosind un polizor unghiular și vopsea cu var lavabil.

Restauratorul de ocazie a polizat și a văruit monumentul funerar deoarece nu era mulțumit de patina care se așternuse peste lucrare, pe care o interpreta drept o lipsă de respect față de marele artist..

Irimescu la Milano

Ion Irimescu rămâne în conștiința culturală românească drept un creator de excepție, un maestru al formelor și al luminii, un artist care a știut să îmbine tradiția cu inovația, rigoarea cu libertatea expresiei, dăruind culturii naționale și universale opere de o frumusețe și o profunzime inegalabile.

În semn de apreciere a valorii operei sale, una dintre lucrările lui, statuia prințului cărturar Dimitrie Cantemir, se află la Biblioteca Ambrosiana din Milano, fiind poziționată chiar între statuile lui Dante și Shakespeare, un omagiu simbolic adus artei și culturii românești.

Irimescu muzeu

În anul 1975, într-un gest de generozitate și atașament față de orașul copilăriei sale, donează muzeului orașului Fălticeni 314 sculpturi (în bronz, marmură, lemn, ipsos sau chiar plastilină), peste 1000 de lucrări de grafică și desen, o întreagă bibliotecă cu albume de artă românească și universală – circa 1500 de titluri, precum și o colecție de picturi, cu care se înființează Colecția „Ion Irimescu”, deschisă la 10 februarie, în acel an.

Această donație, îmbogățită mereu cu noi piese, a fost găzduită în casa ce fusese cândva a boierului Alecu Botez Forăscu, un imobil construit în anul 1846, pe o structură solidă din cărămidă pe fundații de piatră și balast compact. În jurul anului 1890, casa suferise modificări radicale, primind încă un nivel, iar cu această ocazie întreaga casă fusese regândită în spirit neoromânesc.

Muzeul de Artă „Ion Irimescu” din Fălticeni a devenit astfel cel mai mare muzeu de autor din România, reflectând marile teme în jurul cărora se țese universul sculpturii artistului: mitologia, maternitatea, muzica, omul ca model în univers.

Despre acest muzeu, Ion Irimescu declara, în anul 1999: „Muzeul de-aici este expresia vieții mele din tinerețe până la cei 96 de ani, în care am pășit. Fiecare lucrare are povestea ei: cum am început-o, gândurile care m-au îndreptat spre ea, momentele de bucurie, dar și de deznădejde, când vezi că ceea ce ai făcut nu iese cum ai fi vrut. Ele îmi vorbesc fiecare de povestea sa. Unele au fost create la Iași, unde am fost profesor; altele la Cluj, unde iarăși am fost profesor, și la București, unde am trăit și ca profesor și unde se afla atelierul meu, pe strada Pangratti. Altfel spus, Muzeul acesta îl consider o carte unde mi-am scris amintirile unei vieți.”

Ion Irimescu a trecut la cele veșnice pe 28 octombrie 2005, la vârsta de 102 ani, fiind înhumat, alături de părinți și de soție, în cimitirul parohiei Oprișeni din Fălticeni, chiar lângă biserica zugrăvită de artist în anii studenției.

Sursa fotografii – ionirimescu.wordpress.com, shutterstock