Colecție: Câte nuanțe are albul

„Olympia” de Édouard Manet (1863)

Lenjeria albă pe care se odihnește Olympia a stârnit un scandal uriaș în societatea pariziană a vremii. Albul imaculat, care domină aproape jumătate din suprafața tabloului, a fost interpretat ca o provocare directă la adresa convențiilor sociale. Manet a folosit un alb crud, necruțător, care scotea în evidență realismul brutal al scenei.

Pictorul a comandat special pânza albă folosită în tablou de la cel mai scump magazin de textile din Paris, dorind să obțină exact nuanța perfectă care să contrasteze cu pielea modelului. Se spune că a cheltuit o mică avere doar pe materialul alb, refuzând să folosească pânze mai ieftine.

Camerista de culoare, care îi oferă flori Olympiei, poartă și ea un șorț alb, creând astfel o punte cromatică subtilă între personaje. Manet a lucrat săptămâni întregi doar la redarea diferitelor nuanțe de alb din tablou, de la albul cald al cearșafului până la albul rece al șorțului.

În timpul ce era expus la Salonul din 1865, vizitatorii șocați au aruncat cu diverse obiecte în tablou, inclusiv iaurt, dorind parcă să „murdărească” puritatea provocatoare a albului. Tabloul a trebuit să fie protejat cu un gard special pentru a preveni vandalizarea.

„Nuferi, efect de seară” de Claude Monet (1898)

Monet a creat peste 250 de lucrări cu nuferi, dar seria celor albi ocupă un loc special. Pentru a surprinde perfect reflexiile albe ale florilor în apa verde-albăstruie, pictorul s-a trezit în fiecare zi timp de o vară întreagă la 4 dimineața, când lumina era perfectă.

Grădinarul său personal avea sarcina să curețe fiecare petală de nufăr alb de praf sau insecte înainte ca Monet să înceapă să picteze. Artistul era atât de obsedat de puritatea albului încât a concediat trei grădinari până să găsească unul suficient de meticulos.

Pentru a obține efectul perfect al albului pe suprafața apei, Monet a experimentat cu diferite tehnici, inclusiv amestecarea vopselei cu particule de sticlă măcinată care să reflecte lumina. Această inovație tehnică i-a provocat probleme severe de sănătate din cauza inhalării prafului de sticlă. Se spune că într-o zi, când un critic de artă i-a sugerat că ar putea folosi și alte culori pentru nuferi, Monet a răspuns furios: „Natura a făcut nuferii albi. Cine sunt eu să corectez natura?”

„Pătratul negru” de Kazimir Malevich (1915)

În ciuda numelui, această lucrare revoluționară conține treizeci și șase de nuanțe diferite de alb. Pornit să scoată arta de sub tirania reprezentărilor convenționale, Malevich a lucrat timp de doi ani pentru a perfecționa tehnica de a face vizibile diferențele subtile între nuanțele de alb.

În timpul revoluției ruse, când materialele erau greu de găsit, artistul a folosit făină de grâu amestecată cu pigmenți pentru a obține anumite nuanțe de alb. Acest lucru face ca tabloul să fie extrem de sensibil la umiditate și necesită condiții speciale de conservare.

Contemporanii lui Malevich au considerat inițial tabloul o glumă sau o provocare. Un colecționar bogat a oferit o sumă impresionantă pentru „tabloul invizibil”, cum era poreclit, doar pentru a-l atârna invers timp de doi ani fără să-și dea seama.

Cercetările moderne au descoperit că Malevich a inclus un mic semn în colțul tabloului pentru a indica orientarea corectă – un punct minuscul realizat cu vopsea neagră, vizibil doar la microscop.

„Aranjament în gri și alb nr.1” de James McNeill Whistler (1871)

Cunoscut popular ca „Mama lui Whistler”, acest portret folosește albul într-un mod revoluționar pentru epoca sa. Whistler a lucrat cu răbdare nu mai puțin de șaptezeci de ședințe pentru a reda rochia albă a mamei sale, spre exasperarea acesteia.

Doamna Whistler, care avea 67 de ani la momentul realizării portretului, s-a plâns că fiul ei era mai preocupat de nuanțele de alb ale rochiei decât de expresia ei. Ea a trebuit să stea nemișcată ore întregi, în timp ce artistul experimenta cu diferite tipuri de alb.

Pentru a obține textura perfectă a materialului alb, Whistler a studiat tehnicile tradiționale japoneze de pictare a zăpezii. A comandat special pensule din Japonia și a folosit o tehnică de aplicare a vopselei în straturi foarte subțiri, numită „glazing„.

Când tabloul a fost expus pentru prima dată, un critic a comentat că seamănă cu „o femeie în doliu pentru albul rochiei sale”. Această remarcă l-a amuzat atât de tare pe Whistler încât a început să semneze corespondența cu „Cel care jelește albul”.

„Trandafir alb abstract” de Georgia O’Keeffe (1927)

Până la începutul anilor ‘20, O’Keeffe folosise deja florile ca subiect de aproape două decenii și fusese expusă tehnicilor fotografice avansate de cel puțin o jumătate de deceniu. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că ceea ce a făcut cu florile în anii 1920 și după aceea a fost în mare parte rezultatul combinării principiilor pe care le-a învățat din fotografie.

În 1924, O’Keeffe a început să fie preocupată de picturi de diferite dimensiuni, toate axate pe centrul florilor, și a continuat să le realizeze timp de decenii.

Această imagine radicală a unui trandafir alb reprezintă un moment de cotitură în arta americană. O’Keeffe a mărit imaginea florii, tehnică importată tot din fotografie, până când detaliile ei microscopice au devenit aproape abstracte, transformând petalele albe într-un labirint de forme și umbre.

Fiecare strat de vopsea era atât de diluat încât devenea aproape translucid, permițând luminii să intre adânc în structura picturii. Ea spunea că vrea ca privitorul să simtă că poate „vedea prin petale”.

A folosit un singur trandafir alb ca model, pe care l-a păstrat proaspăt într-un sistem ingenios de hidratare pe care l-a conceput singură. Când floarea a început în sfârșit să se ofilească, după aproape o lună, O’Keeffe a considerat că acest lucru i-a oferit o nouă perspectivă asupra fragilității și transformării albului.

„Peisaj de iarnă cu patinatori și capcană pentru păsări” de Pieter Bruegel cel Bătrân (1565)

Acest tablou celebru folosește peste douăzeci de nuanțe diferite de alb pentru a reda zăpada. Bruegel a dezvoltat o tehnică unică de a amesteca pigmenți albi cu urme foarte fine de alte culori, în special roșu și galben, pentru a capta diferitele texturi ale zăpezii.

Un detaliu amuzant este că artistul a inclus în planul îndepărtat al compoziției un grup de copii care fac un om de zăpadă anatomic incorect. Omul de zăpadă al lui Bruegel are trei brațe. Acest detaliu a trecut neobservat timp de secole până când restauratorii moderni l-au descoperit. Cu același prilej, cercetările au arătat că Bruegel a folosit albuș de ou amestecat cu pigmenți albi pentru a obține efectul strălucitor al zăpezii proaspete.

„Compoziție în alb, negru și roșu” de Piet Mondrian (1936)

Deși este cunoscut pentru lucrările sale cu roșu, galben sau albastru, această compoziție care folosește doar alb și linii negre este considerată una dintre cele mai radicale opere ale sale. Petele de culoare sunt marginale, albul este vedeta. Mondrian a lucrat la ea timp de câțiva ani, modificând constant pozițiile liniilor.

Pentru a obține albul perfect, artistul își vopsea periodic pereții studioului în alb și studia cum lumina naturală afectează această culoare.

Un aspect mai puțin cunoscut este că Mondrian suferea de o formă rară de sensibilitate la culoare care îi permitea să distingă nuanțe de alb invizibile pentru majoritatea oamenilor. Această problemă medicală l-a ajutat să creeze variații subtile în aparenta uniformitate de alb a tabloului.

În testamentul său, artistul a specificat că tabloul trebuie expus doar în camere cu lumină naturală și niciodată sub lumină artificială. Această cerință este respectată și astăzi la muzeul unde este expusă lucrarea.

Peisajele de iarnă ale lui Constantin Piliuță (1960-1980)

Constantin Piliuță a creat o serie impresionantă de peisaje hibernale care au redefinit modul în care arta românească privea iarna. Evident, albul ocupa mare parte din compoziție. Timp de peste două decenii, artistul a călătorit sistematic în zonele rurale ale României, în special în Maramureș și Bucovina, pentru a surprinde magia iernilor grele din acea vreme.

Tehnica sa se baza pe o înțelegere profundă a modului în care lumina interacționează cu zăpada. Folosea nuanțe subtile de gri și albastru în albul zăpezii, dând tablourilor sale o atmosferă specifică iernilor românești.

În peisajele sale hibernale, Piliuță acorda o atenție deosebită relației dintre alb și celelalte culori din compoziție. Prezența elementelor de arhitectură rurală – case, garduri, porți – crea contraste care făceau albul zăpezii să pară mai viu și mai luminos. Sau dimpotrivă, greu și morocănos. Artistul avea capacitatea rară de a sugera atât masivitatea cât și fragilitatea zăpezii prin manipularea subtilă a tonurilor.

Un aspect particular al iernilor lui Piliuță este modul în care reușea să sugereze atmosfera specifică anotimpului rece. El nu capta doar aspectul vizual al zăpezii, ci și senzația de liniște, ger și pace care caracterizează peisajul rural iarna.