Femei în artă – Mayken Verhulst, pictorița creatoare a dinastiei Brueghel

Pictorița Mayken Verhulst, manager experimentată pe piața de artă, a luat sub aripa ei cariera ginerelui său, Pieter Brueghel cel Bătrân, iar dovezi recente sugerează că este autoarea unor lucrări atribuite mult timp maestrului Brunswick Monogrammist, pictor anonim al Renașterii olandeze, activ la mijlocul secolului al XVI-lea.

Verhulst a avut o influență majoră asupra producției artistice a familiei Brueghel. O cercetare care o are în prim-plan apare în „The Woman Question 1550 – 2025”, publicat în ianuarie 2026 ca parte a unei expoziții cu același nume la Muzeul de Artă Modernă din Varșovia.

În secolul al XVI-lea, Anvers era unul dintre cele mai importante centre artistice ale Europei. În acest mediu foarte competitiv, care găzduia mai mult de trei sute de ateliere de pictură active, a apărut un stil unic, creat de un artist cunoscut în istoria artei sub numele de Brunswick Monogrammist. Opera sa, care reprezintă o verigă crucială în evoluția picturii de peisaj și de gen din Țările de Jos, a rămas mult timp anonimă. Încercările de identificare s-au dovedit inutile.

Cu toate acestea, o analiză aprofundată și reînnoită a surselor, susținută de interpretarea probelor materiale recent descoperite, permite formularea unei noi ipoteze de identificare. Aceasta indică figura lui Mayken Verhulst (cca. 1518 – 1599). Acest eseu, axat pe studiul de caz al picturii „Ecce Homo” din colecția Muzeului Național din Gdańsk, își propune să prezinte argumentele care susțin această ipoteză.

„C P V A Bessemer”, semnătura-cheie

Problema atribuirii operelor monogramistului din Brunswick a făcut obiectul unei dezbateri academice de lungă durată. Punctul de plecare al cercetării a fost tabloul „Parabola marelui banchet/ Parable of the Great Banquet” din colecția Muzeului Herzog Anton Ulrich din Braunschweig, care prezenta un monogram dificil de descifrat.

Cercetările inițiate printre alții de Wilhelm von Bode au dat naștere mai multor ipoteze. Oskar Eisenmann a sugerat o legătură cu Jan Sanders van Hemessen, dar aceasta a fost pusă sub semnul întrebării din cauza neconcordanței cu literele semnăturii. Cea mai populară teză, avansată de Gustav Glück, l-a identificat pe maestru ca fiind Jan van Amstel, cumnatul lui Pieter Coecke van Aelst. Această atribuire, bazată pe premise stilistice și legături cu atelierul, a dominat literatura de specialitate mulți ani, în ciuda lipsei unor dovezi definitive.

O ipoteză revoluționară, deși inițial subestimată, a fost avansată în 1965 de Simone Bergmans, prima care a sugerat Mayken Verhulst. Această teză a căpătat o bază materială solidă abia în ultimii ani.

Proba care a permis revizuirea concluziilor anterioare a fost tabloul „Ecce Homo” din Gdańsk, scrie Artnet. Această lucrare, cunoscută anterior doar dintr-o fotografie de arhivă cu o adnotare a lui Max Jacob Friedländer care confirma autenticitatea sa ca operă a monogramistului, a fost supusă unei examinări detaliate. A fost dezvăluită o semnătură dublă unică: „C P V A Bessemer”. Structura sa este fără precedent în practicile atelierelor din acea epocă. „C P V A” sunt inițialele soțului artistei, Pieter Coecke van Aelst, iar „Bessemer” este celălalt nume de familie al Mayken Verhulst. O astfel de formă de semnătură poate fi interpretată ca o încercare de a manifesta o autoritate artistică și profesională foarte specifică în limitele convențiilor secolului al XVI-lea. Într-o cultură în care lucrările erau aproape întotdeauna semnate cu numele unui maestru bărbat, o astfel de formulare ar fi putut fi comunicarea conștientă a unui parteneriat formal, în care o lucrare – deși creată sub egida unui atelier renumit – era marcată ca fiind opera soției.

Deși atribuirea definitivă a întregului corpus de lucrări al lui Verhulst e prematură, descoperirea de la Gdańsk deschide o nouă direcție de cercetare.

Context coerent

Stilul picturii din Gdańsk – o compoziție din două zone, în care scena biblică principală are loc în fundal, cu multe personaje în prim-plan – arată o convergență cu soluțiile utilizate în desenele tapiseriilor din atelierul lui Coecke van Aelst.

Fundalurile arhitecturale dezvăluie o familiaritate cu tratatele lui Sebastiano Serlio, ceea ce corespunde cu activitățile editoriale ale lui Verhulst după moartea soțului său, când a continuat să publice traduceri olandeze ale acestor lucrări.

Aceste indicii, deși nu constituie dovezi definitive, creează un context coerent în care ipoteza că Verhulst este autoarea devine plauzibilă.

Mentor al celei mai cunoscute dinastii de pictori din Europa

Cea mai profundă dimensiune a descoperirii identității lui Mayken Verhulst rezidă în redefinirea rolului ei de fondatoare și mentor al celei mai faimoase dinastii de pictori din Europa.

Legătura lui Mayken cu clanul Brueghel a început odată cu căsătoria fiicei ei, numită tot Mayken (Coecke), în 1563, cu pe atunci promițătorul pictor Pieter Brueghel cel Bătrân. Nu a fost doar o uniune familială, ci și o alianță strategică între puterea consacrată a atelierului Coecke-Verhulst și un talent nou și ambițios.

Brueghel fusese ucenic, între 1545 și 1550, în atelierul soțului lui Verhulst. După moartea lui Coecke van Aelst, Mayken Verhulst a preluat cariera ginerelui său sub aripa ei. Înțelegând puterea noului mediu de imprimare, ea și-a folosit contactele – în special cu editorul Hieronymus Cock – pentru a promova desenele unice ale lui Brueghel. Datorită gândirii sale strategice, faima lui s-a răspândit în toată Europa prin reproduceri grafice.

Strategie influentă

Influența ei nu era doar comercială, ci și intelectuală. Sursele subliniază că Brueghel a redat sensul moral în picturile sale, așa cum l-a învățat soacra lui. Ea, implicată în cultura umanistă din Anvers, a fost cea care i-a orientat interesele către observația ironică a naturii umane și critica socială moralizatoare care au devenit semnele lui distinctive. Portretul pierdut pe care Brueghel l-a pictat pentru ea a fost și un omagiu adus mentorului său.

După moartea prematură a lui Pieter Brueghel cel Bătrân, în 1569, și apoi a soției sale, în 1578, fiii lor – Pieter Brueghel cel Tânăr și Jan Brueghel cel Bătrân – au rămas orfani. Verhulst, deja artistă matură și respectată, i-a luat în grijă. A fost vorba și despre un act formal de preluare a educației artistice a viitorilor maeștri. Casa ei a devenit atelierul lor.

Salvatoarea moștenirii Bruegel

Biograful familiei, Klaus Ertz, nu are vreo îndoială legat de cât de semnificativă a fost contribuția ei la pictura lor.

Sursele sunt precise în această privință: Jan Brueghel cel Bătrân, ulterior supranumit „Velvet Brueghel”, a învățat să picteze cu acuarele de la bunica sa. De la ea a moștenit precizia fără egal, asemănătoare miniaturii, și afinitatea pentru detalii care i-au definit stilul.
Pieter Brueghel cel Tânăr, deși cunoscut mai ales pentru copierea operelor tatălui său, a făcut acest lucru folosind stilul miniaturist învățat acasă, adică tehnica precisă insuflată de bunica sa.

Mayken Verhulst nu numai că a salvat moștenirea lui Bruegel, ci a filtrat-o prin propria sa măiestrie, asigurând continuitatea și evoluția stilului familiei.

Putere comercială, gestionată de femei

Cercetările recente evidențiate în catalogul expoziției din 2023 „Brueghel: The Family Reunion” demonstrează că rolul femeilor în această familie a fost esențial.

Mayken Verhulst nu a activat într-un mod izolat. Ea era nodul central al unei rețele puternice în care femeile jucau roluri cheie în afaceri și în artă. Surorile ei s-au căsătorit cu alți artiști – gravorul Hubert Goltzius și pictorul Jacob de Punder – consolidând alianțele familiale în lumea artei. Ea a menținut relații profesionale strânse cu Volcxken Diericx, care, după moartea soțului ei, Hieronymus Cock, a condus singură una dintre cele mai importante edituri din Europa. Aceste femei, deși adesea invizibile în arhivele oficiale, gestionau finanțele, conduceau vânzările, negociau contractele și păzeau moștenirea artistică.

Verhulst a fost un model și, probabil, fondatoarea acestei tradiții în cadrul clanului Brueghel, creând o paradigmă în care puterea artistică se baza pe o fundație comercială solidă, gestionată în mare parte de femei.