Formele tacite prin care controlul pătrunde în spațiile familiare, la Matca artspace
„The Glass Dome Demands Affective Currency”, găzduită între 14 și 24 august de Matca artspace din Cluj-Napoca, reunește artiștii Adrian Ganea, Ana Petrovici, Cătălin Burcea, Dan Beudean, Flaviu Rogojan, Luis Drăjan și Paul Ilfoveanu. După vernisaj expoziția poate fi vizitată pe bază de programare sau în cadrul finisajului din 22 august.
Curatoriată de Iarina Șleam și Sînziana Stănese, expoziția este parte din rezidența Forward și explorează schimbarea de paradigmă dintre societatea panoptică și panopticonul digital, analizând valențele pe care libertatea ajunge să le aibă în momentul în care ne-am asumat condiția de a fi priviți și supravegheați. Integrăm activ infrastructuri ale monitorizării, le alimentăm cu gesturi și confesiuni, ridicând cortina sinelui pentru a transmite în direct din propriile noastre locuințe.
Acestea se transformă, la rândul lor, din spații ale refugiului și repausului în non spații, acvarii ale producției și expunerii perpetue. Inițiată de această mutație, expoziția urmărește modul paradoxal în care libertatea poate deveni ea însăși un mecanism de control. Într-un regim în care expunerea este voluntară, supravegherea nu mai trebuie impusă, ci este interiorizată, performată și poate chiar dorită. Astfel, fragmentarea și epuizarea sinelui se manifestă ca simptom al propriei copii digitale. Aceeași expunere se alterează în autoexploatare, iar granițele mentale pe care le trasăm în jurul intimității devin tot mai permeabile.
Lucrările selectate dezvăluie stranietatea cotidianului, formele tacite prin care controlul pătrunde în spațiile familiare, precum și strategiile prin care individul încearcă să recupereze un locus afectiv pierdut, să achite niște polițe morale și să astupe fisurile produse de acest regim. Practicile de compensare și recuperare ale unui echilibru interior, fie ele autentice sau escapiste, apar ca modalități de îndulcire a acestei captivități angoasante.
În loc să trateze supravegherea ca pe un sistem exterior individului, expoziția o abordează ca pe o condiție care se insinuează în interiorul său, făcând din sinele domestic un teren permanent de negociere între manifestare liberă și conformitate. Sub această cupolă de sticlă, capacitatea de autoreglare se erodează treptat, iar tentativele de evadare se transformă într-o formă de muncă afectivă neplătită, prestată în beneficiul arhivei informaționale.
