INTERVIU – Realizatorul primului documentar românesc despre graffiti și street art

Alin Boeru, care a scris și regizat primul documentar românesc despre graffiti și street art, „De ce scriu ăștia pe pereți?”, vorbește într-un interviu acordat curatorial.ro despre cum a realizat proiectul, inițiativă a doi artiști stradali români, Robert Obert și John Dot S, despre „cicatricile pe fața orașului” care arată că acolo s-a trăit, că niște oameni „intră cu forța în istorie”, despre „răzvrătiri copilărești” marcate de tag-uri și evoluția „galeriei urbane” de artă.

Corporatist la acea vreme, Boeru a încercat să înțeleagă dedesubturile fenomenului graffiti și street art din România și a ajuns să se descopere pe sine. „De ce scriu ăștia pe pereți?” a fost prezentat toamna aceasta la festivalul Dokstation și va rula pe 12 noiembrie, de la ora 17:00, la Cinema Elvire Popesco, în cadrul festivalului Urban Eye, apoi va beneficia de o proiecție pe 21 noiembrie, la ora 19:00, la Cinemateca Eforie.

Pornit ca o analiză obiectivă a unei contraculturi, documentarul se transformă într-o poveste despre maturizare a unui bărbat de 35 de ani, înghițit de universul pe care îl descoperă. Filmul explorează toate dimensiunile și specificitățile aceste comunități – de la intervențiile pe metrouri, tramvaie, trenuri, ajungând la acțiuni clandestine pe străzi, în spațiul public sau în locuri abandonate.
Printre protagoniști se numără Robert Obert, John Dot S, Pisica Pătrată, Dan Perjovschi, Corina Șuteu, IRLO și Harcea Pacea.

Când ai primit propunerea de a realiza acest film, care a fost prima reacție și ce anume te-a convins?

În decembrie 2018 am auzit de această idee de la doi prieteni, street-artiștii Robert Obert și John Dot S. Prima reacție a fost de bucurie. Când au zis ca se gândesc de ceva timp la o modalitate de documentare vizuală a fenomenului graffiti și street-art din România și că și-ar dori ca eu să regizez, a părut că au apăsat butonul potrivit în mine. După bucurie, a venit îndoiala, apoi teama că n-aș putea ține în mână un astfel de proiect. Am fost chiar pe punctul de a nu accepta, dar, în urma discuțiilor cu cei doi despre abordarea asupra subiectului, din perspectiva unui outsider al acestei lumi, care nu are habar de multe dintre chichițele fenomenului și care descoperă, în același ritm cu spectatorul, dedesubturile culturii, m-am lăsat convins.

Ce ai dorit să obții cu acest demers și ce consideri că ai obținut?

Am pornit cu gândul să descopăr cine sunt oamenii din spatele desenelor și înscrisurilor de pe pereți și ce anume îi motivează pe ei să practice această formă de artă. Obiectiv. Curios. Fără judecăți de valoare și introspecții prea multe. Am vrut să obțin un răspuns simplu la întrebarea „De ce scriu ăștia pe pereți?”. Acum, la aproape 5 ani de la prima discuție despre subiect, consider că am ajuns în cu totul alt punct. Nu există un răspuns simplu, standard. Fiecare vine cu o poveste proprie și cu un bagaj emoțional care îi influențează parcursul. Am ajuns să mă implic mult mai mult în poveste decât intuiam inițial, totul a devenit extrem de subiectiv, intim, păstrând însă partea de curiozitate. Elementele ce țin de istoria graffiti și street-art sunt intercalate sau prezentate în paralel cu elemente din viața mea.

Te-a inspirat ceva anume în stabilirea structurii documentarului? Spre exemplu, partea narată de tine îmi amintește de „Romanian Kiosk Company” al lui Mircea Nicolae. Ai fost influențat de alte producții de gen?

Deși eram hotărât asupra unghiului din care voiam să spun povestea, structura în sine a documentarului este una la care am ajuns după câteva încercări de abordare, experimente empirice, trial and error-uri succesive, la finalul cărora nu simțeam că filmul are spirit și suflu. Mi se părea că transmitea o informație într-un mod sec, pe alocuri redundant, prin prisma suprapunerii unor imagini cu artiștii făcând exact lucruri despre care povesteau, nepermițându-și să intre mai mult în sine și ținând cu dinții de niște măști ale egoului pe care le-au format în ani de zile. Făcând scheme peste scheme, trasând arcul personajelor pe whiteboard-uri, analizând flipcharturi pe care tot notam, mutând cartonașe cu personaje și idei, rearanjând capitole, împreună cu editorul documentarului Ștefan Schultz, am ajuns la concluzia că trebuie să încercăm și această abordare extrem de personală, în care să mă plasez și pe mine în fața camerelor de filmat, deși nu mă simțeam 100% confortabil cu ea. Până la urmă, s-a dovedit a fi cea câștigătoare pentru mine, în sensul că, în momentul în care am conturat un fir roșu al filmului, am simțit, pentru prima oară, că lucrurile curg natural, că au un ritm, că e susținută povestea acestui om din afara culturii, că reprezintă cel mai bine ce voiam eu să transmit. Nu știam despre „Romanian Kiosk Company” – o să-l caut. Cred că înmagazinăm de-a lungul vieții o droaie de lucruri care ajung să ne inspire în acțiunile noastre, fără să știm că am fost influențați de ele atunci când alegem să creăm ceva. E posibil ca abordarea participativă a lui Michael Moore sau cea jucăuș-narativă a lui John Wilson să fi lăsat asupra mea niște urme. Sau experimentele documentare scurte la care am participat alături de colegii de la Baia Băieților să mă fi convins să încerc pe calea asta. Cumva, cred că devenim suma tuturor stimulilor pe care nu îi percepem sau nu.

Cum percepi acum arta stradală? Ai obținut de la artiști răspunsurile pe care le căutai, sunt ele satisfăcătoare pentru tine?

În continuare admir arta stradală și încarc memoria telefonului cu fotografii cu pereți desenați sau scriși. Caut să integrez și oameni în cadru atunci când fotografiez, pentru că mi se pare că street-art-ul și graffiti-ul au sens doar dacă sunt prezenți și oamenii care să le vadă. Cred că dacă mai continuam seria de interviuri, aș mai fi adunat încă pe atâtatea răspunsuri, diferite. Ele au ajuns să fie satisfăcătoare mai ales din punctul de vedere al răsunetului pe care l-au avut în mine și prin intensitatea emoțiilor pe care le-am făcut luând niște decizii, inspirat de oamenii pe care i-am întâlnit.

A fost complicat să aduci artiștii în fața camerei de filmat? Sunt multe nume importante incluse în producție, însă am remarcat absența festivalurilor de la Sibiu, SISAF, a celui de la Ploiești, Artown, care au devenit manifestări importante pentru domeniu.

A variat de la caz la caz. Unii au fost foarte ușor de convis, alții au avut nevoie de rugăminți și insistențe. Din păcate, filmul acesta nu a reușit să cuprindă tot. A trebuit să sintetizeze în 85 de minute o poveste decupată din peste 80 de ore de interviuri, 40 de ore de materiale de arhivă și fotografii. Unii dintre cei cu care am vorbit (artiști stradali, grafferi, organizatori de festivaluri) nu au mai ajuns în editul final sau au rămas cu intervenții mai scurte. Nu știi niciodată când pornești la drum, ce și cât anume dintr-un interviu va ajunge în cut-ul final, dacă va susține coerent povestea pe care vrei să o spui, dacă vor exista probleme tehnice de captură a sunetului sau a imaginii, și câte și mai câte lucruri pe care le descoperi pe parcurs. Punctual, festivalul de la Ploiești a luat ființă fix după ce noi am terminat montajul filmului și nu a mai putut fi inclus. Chiar cu câteva luni înainte am fost la Ploiești (orașul meu natal) și ne-am plimbat pe străzi cu camera, încercând să prindem un pic din identitatea pereților de acolo, dar nu am avut prea mulți sorți de izbândă. Apoi, când am văzut că orașul va avea un festival de street-art și graffiti, m-am bucurat enorm și am zâmbit karmei mele care încă o dată a ales să fie defazată. Artown e unul dintre proiectele mele preferate, oamenii din spatele său făcând o treabă excelentă acolo.

Pentru tine, ce impact au acum tag-urile și graffiti-urile? Cum le percepi?

Tag-urile și lucrările de graffiti sunt niște cicatrici pe fața orașului. Arată că acolo s-a trăit. Că niște oameni au trecut printr-un spațiu și au încercat să-și facă simțită prezența pentru mai mult de-o clipă. Că au vrut să se bage cu forța în istorie – multe dintre ele apar în filmele care se turnează prin oraș, în videoclipuri, în fotografii, la TV – în timpul reportajelor. Prin acele patru litere și acele grame de vopsea, niște indivizi există. Dincolo de partea romanțată, eu le percep ca fiind necesare pentru oraș. E drept că abundența lor face ca scopul atragerii atenției asupra propriului ego și nume să nu fie atins, ele pierzându-se în decor, de multe ori. Apariția lor pe monumente, statui, clădiri de patrimoniu este deranjantă pentru că nu mai simt acolo un statement, ci, mai mult, o răzvrătire copilărească și-un răsfăț inutil: doar pentru că poți face niște lucruri nu-nseamnă și că trebuie să le faci. Am ajuns să discern între manifestările artistice, cele social-politice și simplele exerciții de spray, făcute fără cap sau inimă – cuvinte aiurea, amenințări xenofobe, rasiste, discriminatorii. Deși toate au loc în spațiul public, pe mine nu mă ating deloc cele din ultima categorie.

În urmă cu câțiva ani, Tania Mouraud, reputat artist stradal francez, spunea – când se afla în România pentru o expoziție în mai multe orașe și la actuala Gaep – că nu a văzut în Capitală ceea ce la Paris e numit street art. Ea semnala „prea multele” inscripții și lipsa operelor de artă. Care este părerea ta?

Poate asta era situația în 2016. Dar de-atunci și până în prezent, s-au mai schimbat lucrurile: au mai apărut festivaluri de graffiti și street art, crew-urile de artiști și-au rafinat abordarea, autoritățile și entitățile comerciale plătesc, uneori, pentru a aduce arta pe fațada unor clădiri sau pe tabla tramvaielor. Mai fac uneori exercițiul de a mă plimba pe Google street view și de a comuta între anii disponibili pe platformă, când mașinile companiei s-au plimbat prin aceleași locuri, în trecut. Pot vedea astfel cum s-au schimbat anumite locuri din oraș, momentul în care au apărut murale, piece-uri de graffiti, când au dispărut copaci din fața unor case, anii în care au fost alegeri și întreg spațiul public era împânzit cu afișe electorale puse fără noimă ș.a.m.d. În continuare există foarte multe inscripții ce nu pot fi încadrate în niciuna dintre ramurile graffiti-ului, artei stradale sau muralismului. Asta nu se va schimba. Atâta timp cât vor exista spray-uri și markere, pereții vor găzdui cuvinte și contexte pe care nu le vom cunoaște întru totul niciodată. Dar operele de artă sunt din ce în ce mai multe în București și se caută permanent pereți noi care să fie incluși în această galerie urbană.

Găsești că artiștii intervievați de tine ar putea și ar trebui să aibă o voce și dincolo de estetic? Un mesaj socio-politic, cum de cele mai multe ori în istorie are arta, mai ales cea stradală, cred că este acum la fel de necesar ca în urmă cu trei decenii, însă apare prea puțin, iar în prezent ar putea fi și „împachetat” frumos. Se feresc de asta sau nu e o zonă de interes pentru ei?

Unii dintre ei chiar se concentrează pe asta. Harcea Pacea, Maria Bălan, Wanda Hutira, IRLO, Aeul sunt doar câteva dintre numele care-mi vin în minte când mă gândesc la artiști ce integrează mesaje puternice în operele lor. Ei apar și-n documentar și povestesc atât despre lucrări, cât și despre filosofia lor asupra artei. Unul dintre momentele care-mi sunt foarte aproape de suflet, care a intrat și în documentar, este acela în care am putut să ies pe stradă alături de 4 street artiști care și-au amplasat în spațiul public o lucrare ca formă de protest împotriva războiului început de Rusia împotriva Ucrainei. Robert Obert, John Dot S, Pisica Pătrată și Ionuț Popescu sunt cei care au colaborat la acest paste-up denumit „Ukrainica” din centrul Bucureștiului. Mi-ar plăcea ca fiecare artist să aibă un statement, un mesaj, să protesteze cumva fațță de ceva ce nu-i convine. Dar, de exemplu, în graffiti, nu este obligatoriu să fie ceva explicit. Prin simpla sa prezență în spațiul public, graffiti-ul devine un act socio-politic. Faptul că un graffer a reușit să se urce pe stâlpul Pasajului Basarab și să deseneze în vârf ceva este, în sine, un statement. Nu sunt un susținător al unor astfel de acțiuni, dar le observ și unele dintre ele mă pun pe gânduri.

După ce ai renunțat la slujba în corporație, care sunt planurile tale de viitor?

Acum mă concentrez pe tot ce ține de lumea filmului. Scriu scenarii pe care încerc să le regizez, vreau să merg și spre partea de ficțiune, ajut pe partea de producție la proiecte de scurt sau lungmetraj, fac voci pentru dublajul unor filme, mai joc în reclame. Nu mă plictisesc.