INTERVIU – Dan Perjovschi: Injectez un pic de umor pentru ca adevărul să poată fi suportabil

Dan Perjovschi, unul dintre cei mai titrați artiști vizuali români, cu sute de proiecte realizate în țară și peste hotare, vorbește într-un interviu acordat Curatorial despre parcursul său, despre prima și cea mai mare retrospectivă de la București a operei sale pusă alături de cea a Liei Perjovschi, care îi este parteneră de patru decenii.

„DRAFT pentru o retrospectivă comună”, găzduită de ARCUB – Hanul Gabroveni până la 26 iulie, pune în dialog practicile celor doi artiști: de la desenele și intervențiile murale incisive ale lui Dan Perjovschi, inspirate de actualitatea politică și de detaliul cotidian la proiectele de cercetare, arhivare și instalațiile conceptuale dezvoltate de Lia Perjovschi, bazate pe o perspectivă interdisciplinară asupra cunoașterii.
Este completată de de tururi ghidate, discuții programate sau spontane și prezentări susținute de invitați români și internaționali.

Dan Perjovschi (n. 1961, Sibiu), recunoscut pe scena internațională pentru stilul său incisiv, a expus în unele dintre cele mai prestigioase instituții și evenimente ale artei contemporane: de la MoMA New York, Tate Modern Londra, Centre Pompidou Paris, Moderna Museet Stockholm la Documenta Kassel, Bienala de la Veneția, Bienala de la Istanbul, Bienala de la Sydney și Manifesta.

Între 1985 și 1990, a lucrat ca muzeograf la secția de Artă a Muzeului Țării Crișurilor Oradea. În primii ani de după căderea comunismului a lucrat la departamentul de tineret (și ulterior de artă) al Ministerului Culturii și a organizat primele expozitii internaționale ale scenei de artă tinere. Începând cu 1990, lucrează la Revista 22. A început să deseneze „direct pe arhitectură” în 1995, la Franklin Furnace din New York, primul proiect celebru fiind în 1999, la Bienala de la Veneţia, unde a desenat pe podeaua pavilionului.

„România a progresat enorm, dar a rămas o tragicomedie”, este concluzia lui Perjovschi referitor la anii de după 1989.

Cum descrieți începuturile dumneavoastră în grafică, într-un context social și politic radical diferit față de cel actual?

Dan Perjovschi: În primul rând, eu am terminat pictura la Conservatorul „George Enescu” din Iasi. Grafica sau, mai bine zis, desenul a fost evadarea mea dintr-o școală care nu mi-a folosit la mare lucru. Imediat ce am terminat Pictura nici n-am mai pictat.

Una dintre sălile retrospectivei este dedicată antropogramelor, seria de desene cu omuleți, oamenii literă. În anii 1986 – 1990, am făcut desene sofisticate cu zeci de omuleți. Mă pasionau masele… noi, pe vremea aia, încercam să fim niște indivizi, deși eram tratați ca mase.

Oamenii literă au ajus pattern după Revoluție, când aveam mai puțin timp și trebuia să „produc” mai mult, apoi în 1993 instalația video la Ex Oriente Lux, prima mare expoziție de artă video din România, și în 1995 i-am transformat în performance art când am desenat cu public tot spațiul alternativ Franklin Furnace din New York, din podea în tavan cu creionul pe perete. Mii și mii de omuleți.

După 2005, am început să împletesc omuleții din sârmă și antropogramele au devenit sculpturi mobile.

Ce a rămas neschimbat în felul în care desenați — mai ales din punct de vedere interior?

Dan Perjovschi: În anii ‘90 am început să public desene în Revista 22, primul săptămânal independent fondat după Revoluție și editat de un think tank de intelectuali și foști dizidenți. Adică, o publicație politică. Politic, social, cultural. În 36 de ani, mi-am creat un metabolism media să extrag dintr-un text de analiză o imagine sau mai multe care să rezume textul în câteva linii.

La început, desenam mai desen – adică hașuri, linii modulate etc. Acum, desenul e simplu, direct și mușcător. Dar cu umor. Injectez un pic de umor pentru ca adevărul să poată fi suportabil.

În 36 de ani, desenul meu s-a schimbat enorm. Poate în ultimii ani nu se observă, dar este în continuă adaptare și schimbare. De la 5 cm pătrați din notebook a ajuns pe pereții muzeelor la un metru jumătate, iar linia de pix a devenit linia de marker groasă de 2 cm. Și câteodată nci nu mai este desen, ci text. Un cuvânt.

Interior? Întodeauna am privit lumea cu naivitate și admirație. Întodeauna am vrut să înțeleg, m-au durut prostiile și nedreptățile umanității, m-au încărcat de energie realizările și progresul umanității. Am rămas la fel, dar acum știu mult mai multe. Am recentrat multe dintre desene care o luau ba la dreapta, ba la stânga… Am devenit mai înțelept.

Ce vă neliniștește astăzi, ca artist și ca cetățean?

Dan Perjovschi: Aproape totul. Nu îmi vine să cred ca în secolul 21 incă se rad orașe de pe fața pamântului și lideri mondiali folosesc ura și grobianismul ca mijloace de a conduce. Nu înteleg de ce cineva ar vrea sa fie singurul cel mai cel între concetățeni săraci și fără speranță. Ce mare realizare e asta? De ce să nu-ți dorești ca toată lumea să o ducă bine? De ce să nu îți dorești o societate în care toată lumea să aibă loc? Cum mai este posibl rasismul? Intoleranța? Bullying-ul?

Ce înseamnă, azi, pentru dumneavoastră „arta angajată”, comparativ cu anii ’90?

Dan Perjovschi: În anii ‘90 era simplu – cei răi erau comuniștii și foștii comuniști, conservatorii culturali care înghițiseră cheia ușii încuiate. Acum, toată lumea poate fi tâmpită și retrogradă sau, dimpotrivă, deschisă și progresistă. Eu cu Lia inventaserăm termenul dizident de la dizzy (amețit) în engleză, că nu mai știam cui să ne opunem.

Eu nu fac per se o artă angajată și nu sunt nici artist activist. Eu sprijing diverse proiecte și proteste și nu mă feresc să zic sau scriu direct ce mi se pare greșit și rău în societate, în cultură, în politică. Dar da, am libertatea de a zice, am și responsabilitatea zicerii…

Trăiesc o epocă complexă, care nu e ca în desenele mele alb-negru, ci infinit nuanțată. Și trebuie să țin cont.

Intenția mea nu este să rămân blocat într-o singură tabără, ci să sprijin și să mă alătur oricărui demers artistic, ecologic, asociativ, caritativ care, în opinia mea, aduce un bine societății. De aia fac desene pentru Roșia Montană, Spitalul construit de Dăruiește viață, Rezidența AltReal din Vadu Oii, In Context de la Slanic, Salvați parcul IOR, Malmaison etc… dar și pentru Art at the Time like This în New York și proiecte în spațiul public din Creta și expoziții activiste din Belgrad.

Considerați că arta are încă puterea reală de a influența schimbări sociale?

Dan Perjovschi: Da. Eu sunt un exemplu. Cine merge la expoziția „DRAFT” o să vadă un perete de tricouri care reprezintă diverse proiecte sociale, caritative, artistice sau progresiste din România și nu numai. Toate au desenele mele. Toate desenele au fost cadouri, adica am luat zero lei pentru facerea sau ulterior din vânzarea lor. Când sunt întrebat dacă am schimbat lumea, răspund ca eu nu știu, dar ei, cauzele alea, sigur au schimbat-o. Și eu am fost acolo. A drawing provider.

Și eu, ca artist care nu a intrat pe lista aia de cetățeni care trebuiau salvați la Covid, adică eu – artistul pe care statul nu-l considera indispensabil – pot face cadou munca mea, pot da timpul meu și pot ajuta societatea în ansamblul ei. Și eu nu ies la pensie la 45 de ani, ca alți concentățeni. Eu nu am pensie nesimțită și nici salariu… Aș vrea ca asta să intre în capul cititorilor. Artiștii muncesc pe brânci pe bani puțini și cu nervi cât casa tot timpul.

Cum s-a schimbat publicul român în relația cu arta critică?

Dan Perjovschi: Dacă te iei după câtă lume vine la tururile ghidate pe care le facem, s-a schimbat. Noi – eu și Lia – nu facem expoziții clasice. Nu avem tablouri. Nu decorăm sufragerii și nu considerăm prețul de la lictație scopul artei noastre. Noi ne-am hacuit în țesutul societății global-locale și ne pasă. Facem tot ce putem să o facem mai bună și mai logică. Și lumea, aici și aiurea, pare că reacționează, că, uite, nu mai facem față cererii.

Care considerați că este cea mai importantă contribuție a dumneavoastră în spațiul public?

Dan Perjovschi: De 36 de ani, desenez săptămânal/ bilunar în Revista 22 București realitățile lumii globale și locale în care trăiesc. De 20 de ani, sprijin prin desene cauze sociale, ecologice, caritative, activiste și culturale. De 15 ani, am fondat Ziarul orizontal Sibiu. Are 30×4 metri. Este proiect de artă în spațiul public. Acolo adun desenele pe care le fac în toată lumea ca să le vadă și concetățenii mei și, în plus, iau la întrebări societatea românească, în general, și orașul Sibiu, în particular.

Care sunt cauzele sociale actuale care vă preocupă cel mai mult?

Dan Perjovschi: Inegalitățile flagrante, natura-ecologia, accesul la cultură.

Credeți că mediul digital a amplificat sau a diluat impactul artei activiste?

Dan Perjovschi: Și și. E mai ușor de distribuit. Se poate pierde în fluviul zilnic de informații.

Ce teme credeți că vor deveni centrale în arta activistă din următorii ani?

Dan Perjovschi: Apa, sărăcia.

Cum vedeți rolul artistului într-o societate tot mai polarizată?

Dan Perjovschi: Ca mediator. Ca cineva care poate spune NU. Cel care pune punctul pe i.

Dacă ar fi să priviți întreaga dumneavoastră activitate ca pe o formă de arhivă, ce fel de istorie spune ea despre România de după 1989?

Dan Perjovschi: România a progresat enorm, dar a rămas o tragicomedie.