INTERVIU – Lee-Ann Olwage, premiată la World Press Photo: „O bună relatare necesită timp”

Lee-Ann Olwage, narator vizual din Africa de Sud, explorează teme legate de identitate, tranziții și povești universale prin intermediul unor proiecte pe termen lung. Interesată de utilizarea fotografiei ca mod de exprimare, proiectele ei colaborative permit indivizilor să se implice în co-crearea poveștilor lor și a modului în care acestea sunt reprezentate. Este membră a Native, Women Photograph și African Women in Photography.

În concursul World Press Photo a fost premiată în 2020, 2023 și 2024. Cel mai recent, în secțiunea Povestea anului pentru „Valim-babena”, realizată pentru GEO. În Madagascar, lipsa conștientizării publicului în legătură cu demența se traduce prin faptul că persoanele care prezintă simptome de pierdere a memoriei sunt adesea stigmatizate.
În fotografia ei, Dada Paul și nepoata lui, Odliatemix, din Madagascar se pregătesc pentru biserică. El suferă de demență de 11 ani și este îngrijit de fiica sa, Fara. Imaginea face parte dintr-un proiect pe termen lung al lui Olwage despre demență.

Juriul a comentat: „Această poveste abordează o problemă de sănătate universală prin prisma familiei și a grijii față de subiect. Imaginile sunt compuse cu căldură și tandrețe și amintesc celor ce le privesc de dragostea și apropierea necesare într-o perioadă de război și agresiune în întreaga lume”.

Lucrarea ei și alte 145 care pun în lumină relatări despre războiul din Gaza și Ucraina, migrație, schimbări climatice, familie și sănătate mintală și demonstrează importanța fotografiei jurnalistice în jurul lumii pot fi văzute în „World Press Photo” amenajată în Piața Universității din București până la 7 iunie.

Olwage, convinsă că „o bună relatare necesită timp”, vorbește într-un interviu acordat curatorial.ro despre poveștile cu limbaj vizual, despre subiectele de interes pentru ea, despre cum lucrează și colaborează cu oameni din comunități izolate.

Ai câștigat mai multe premii WPP. Ce înseamnă ele pentru tine, pentru munca ta?

Lee-Ann Olwage: Faptul că munca mea a fost recunoscută de World Press Photo este o onoare și un privilegiu imens. Înseamnă că munca mea este văzută de un public numeros, la nivel mondial, că munca mea are o mare acoperire și, prin urmare, poate avea un impact mai mare.

Ce povești crezi că sunt cel mai bine spuse prin fotografie?

Lee-Ann Olwage: Depinde foarte mult de poveste și de povestitor. Cred că fiecare poveste are propriul său limbaj vizual și este treaba povestitorului să găsească ceea ce se potrivește cel mai bine poveștii.

Ce subiect, ce temă te atrage cel mai mult?

Lee-Ann Olwage: M-au interesat mereu poveștile despre oameni și mare parte din munca mea se concentrează pe teme legate de gen, identitate, educație și sănătate.

Consideri că un peisaj, să zicem, poate avea același impact ca un portret, că poate spune povești la fel de tulburătoare?

Lee-Ann Olwage: Da, cu siguranță. Un bun naarator poate face privitorul să se gândească și să îi pese de diferite subiecte, probleme.

Care a fost primul subiect pe care l-ai publicat?

Lee-Ann Olwage: A fost un reportaj despre Black Mambas, o unitate antibraconaj formată numai din femei care protejează animalele sălbatice din Africa de Sud.

De-a lungul timpului, care a fost cea mai periculoasă misiune foto pe care ai avut-o?

Lee-Ann Olwage: Nu prea am lucrat la misiuni foto periculoase. Am avut de-a face cu câțiva polițiști corupți în timp ce lucram în Madagascar, dar nu m-am simțit vreodată speriată când am lucrat aici.

Cum ai ajuns să lucrezi în comunități izolate și cu oameni din acele comunități? Cum decurge colaborarea voastră?

Lee-Ann Olwage: Mi-a trebuit mult timp să obțin acces și să elaborez proiecte în diversele locuri în care am lucrat. Am început discuțiile cu Murial de la Masoandro Mody din Madagascar în 2020 și am vizitat în 2023. Proiectele sunt adesea dezvoltate pe perioade lungi de timp și asigurarea finanțării pentru a lucra la reportaje poate fi adesea o provocare. În plus, îmi place să mă cufund în poveștile la care lucrez, știind că este nevoie de mult timp, muncă și dedicare pentru a înțelege subiectul la care lucrez.

Care este principalul mesaj pe care ai vrut să îl transmiți prin fotografia cu Dada Paul și nepoata lui?

Lee-Ann Olwage: Povestea este universală. Este o poveste despre familie și durere și, într-un fel, vorbește despre propria noastră fragilitate ca oameni. Pierderea memoriei și ce înseamnă ea pentru această familie, în special, este o problemă cu care mulți pot relaționa. Este important pentru mine să subliniez povești despre demență din comunități despre care se vorbește prea puțin.

Demența este una dintre temele pe care le documentezi. Cum evoluează proiectul tău care include această imagine?

Lee-Ann Olwage: Lucrez de trei ani la acest proiect pe termen lung, în trei țări, și încă sunt multe capitole ale proiectului pe care aș vrea să le finalizez. Ca povestitori, suntem în permanentă dezvoltare și învățăm mereu, iar uneori creștem odată cu povestea. Apoi, într-o zi, totul se așează și capătă sens. Procesul nu trebuie grăbit. O bună relatare necesită timp.

Este dificil să portretizezi probleme de sănătate mmintală. Cum faci asta? Care este metoda pe care o abordezi?

Lee-Ann Olwage: Mi-a luat foarte mult timp să îmi dau seama care este cel mai bun mod de a spune această poveste. Cred că este dificil în mod deosebit când începi să lucrezi la ceva și trebuie să-ți faci timp să asculți și să înveți, iar de acolo vei putea să dezvolți cel mai bun limbaj vizual pentru poveste. Este greu să prezinți o lume invizibilă, așa că trebuie să te gândești să transmiți o emoție și cum poți face asta vizual.

Care este următorul proiect la care lucrezi și care sunt provocările cu care te confrunți în realizarea lui?

Lee-Ann Olwage: „The Big Forget”, proiectul meu despre demență este în derulare. În plus, lucrez în prezent la un proiect despre educația fetelor în Kenya și despre femeile care cultivă alge marine în Zanzibar.