Magritte, găina și oul, într-o confruntare existențială
În 1957, maestrul suprarealismului René Magritte picta „Variante de la tristesse/ Varianta tristeții”, o lucrare tragicomică. Găina se află între oul abandonat și oul bine crescut; între oul așezat orizontal și cel așezat vertical; între cel crud și cel gătit, între alfa și omega 3. O imagine care captivează imaginația, stârnește curiozitatea.
Găina pare nedumerită. Indusă în eroare de forma oului, aparent intact, ea așteaptă un răspuns.
Scena se desfășoară pe o balustradă de granit, situată chiar în prim-plan. Cortinele – de culoare bordo, ca și penajul personajului principal – sunt plasate în spatele podelei de piatră. De fapt, privitorii se află „pe partea scenei”, fiind parte integrantă a piesei, iar munții sunt spectatorii.
Trecând peste parapet, privirea se îndreaptă, fără nicio tranziție, spre un peisaj liniștit. În acea direcție, niciun pod, niciun râu; doar reliefuri albastre care se succed, vag populate. Pentru a ajunge la cer, privirea se îndreaptă spre liniile crestelor – care, evident, se întrepătrund cu cea a găinii. Acolo sus, se văd nuanțe de auriu și de violet.
Un provocator
René Magritte a pictat „Varianta tristeții” la vârsta de 59 de ani. El a provoacat dintotdeauna atât pictura, cât și spectatorul. Magritte va evita întotdeauna reprezentarea realului, încărcată de convenții până la a deveni o înșelăciune. Prin „Lampa filosofică” (1936), un autoportret în care se prezintă ca un artist înșelător (în mare măsură), pare să ne avertizeze.
Pentru Magritte, pictura trebuie să facă vizibilă o idee. Acest deconstructor al imaginilor dogmatice operează fără punți simbolice. Spectatorul trebuie să se cufunde în operă grație unui „efect poetic tulburător” obținut prin punerea în scenă a unor obiecte izolate. Spre deosebire de De Chirico, aceasta se realizează fără nicio referință la Antichitate și fără arhitectură complexă. Pentru a provoca amețeala instantanee, el înfățișează obiecte simple, neutralizate.
Cerul va fi albastru, fără „manie artistică”. De asemenea, el funcționează prin afinități elective, inversarea scărilor, distorsiune, imponderabilitate, hipertrofie, vizibil, ascuns și aparent, exterior în interior etc. Spațiul scenic intrigă, de asemenea, determinând spectatorul să se întrebe: un cadru, o fereastră, un prim-plan cu gresie sau parchet. El alege dintr-un repertoriu de obiecte extrem de familiare (pantofi, ou, ușă) pentru a le face din nou vizibile, scrie François Bénard (alias Louvre-Ravioli) în revista BeauxArts.
„Varianta tristeții” conține numeroase ingrediente din rețeta tulburătoare a lui Magritte. Obiectele din lucrare ne sunt foarte familiare: o găină, ouă, un suport pentru ouă. Toate sunt „deplasate” pe un parapet de granit, la mii de km distanță de bucătărie – locul tradițional în care se prepară păsările de curte, omleta sau ouăle fierte.
Efectul de șoc este instantaneu, punerea în scenă amuză fără a afecta însă seriozitatea găinii și a ouălor. Un motiv care revine adesea în opera lui Magritte. În special în „La Clairvoyance” (1936), un alt autoportret al artistului care își privește fix modelul – un ou – în timp ce pictează o pasăre în zbor. O ocazie pentru Magritte de a se întreba despre destinul oului, precum și despre cel al artistului, care pare invitat să-și ia zborul.
Dincolo de viitor, „Varianta tristeții” ar putea foarte bine să evoce originea.
Se simte aici o aluzie la paradoxul oului și al găinii, introdus de Aristotel, care îl formulează astfel: „ Care a apărut primul, oul sau găina? Dacă este oul – cine l-a depus? Dacă este găina – nu iese ea dintr-un ou?”. În fața acestei întrebări fără răspuns, ce ne propune suprarealistul belgian? Fiecare încearcă să rezolve acest mister.
Bénard consideră că o combinație posibilă ne-ar putea determina să considerăm oul din dreapta ca punct de plecare. Abia depus, acesta ar putea da naștere unei găini sau nu, în funcție de faptul dacă a fost fecundat sau nu.
Foto: Centre Pompidou
