Operele lui Pollock și Rothko contribuie la elucidarea unui mister științific vechi de zeci de ani
Un nou studiu folosește diferențele stilistice dintre Jackson Pollock și Mark Rothko pentru a explica misterul de lungă durată al modului în care particulele de înaltă energie se răspândesc în centura de radiații a Pământului.
În ultimii 60 de ani, imaginile transmise de navele spațiale aflate pe orbită în jurul Pământului i-au determinat pe oamenii de știință să creadă că particulele se răspândesc prin centurile de radiație – o zonă în formă de gogoașă formată din particule energetice, menținută în jurul câmpului magnetic al unei planete – printr-un proces lent și aleatoriu numit difuzie. Cu toate acestea, o nouă cercetare realizată de o echipă a Institutului Internațional de Științe Spațiale (ISSI) sugerează că ar putea fi vorba de o neînțelegere cauzată de perspectiva distorsionată oferită de navele spațiale aflate pe orbită.
Grupurile de particule cu comportament previzibil formează structuri din ce în ce mai complexe pe măsură ce se deplasează prin centurile de radiații, susțin oamenii de știință într-un articol publicat în luna iulie în revista Physical Review Research; însă o navă spațială cu rezoluție limitată poate să nu observe acest fenomen, percepând în schimb o distribuție uniformă și difuză. În termeni practici, pe măsură ce nava spațială înregistrează particule care se deplasează cu viteze ușor diferite, un grup clar și localizat se poate estompa, transformându-se într-o aglomerare aparent aleatorie în decursul câtorva orbite.
Tehnica picurării
Aici intervine opera lui Pollock și Rothko. Cercetătorii susțin că picturile lui Pollock, realizate prin tehnica picurării, cu straturi complexe și aparent aleatorii, reprezintă adevărata realitate a particulelor care se deplasează prin câmpurile magnetice. În schimb, picturile mari și uniforme ale lui Rothko, bazate pe câmpuri de culoare, reprezintă observațiile neclare înregistrate de mult timp de navele spațiale.
Structurile complexe formate de particule în centurile de radiații nu dispar, ci sunt pur și simplu ascunse de limitele procesului de măsurare al unei nave spațiale. Cu alte cuvinte, o pictură de Pollock nu se transformă într-una de Rothko.
„Cu o singură navă spațială, poate fi dificil să se facă distincția între structura spațială și evoluția temporală, astfel încât procese fizice foarte diferite pot lăsa semnături observaționale remarcabil de similare”, a declarat Miroslav Hanzelka, cercetător la Academia Cehă de Științe, într-un comunicat. „Acest lucru constituie un argument puternic în favoarea viitoarelor misiuni care utilizează constelații de sateliți științifici capabili să observe simultan aceleași populații de particule în mai multe locații”.
Centurile de radiații se regăsesc și în jurul lui Saturn și Jupiter, precum și în jurul planetelor pitice maro ultra-reci, și au capacitatea de a avaria sateliții și de a afecta negativ misiunile spațiale, astfel încât înțelegerea modului în care se comportă particulele este de o importanță deosebită. Oliver Allanson de la Universitatea din Birmingham, unul dintre coautorii studiului, a declarat: „Descoperirile noastre pun sub semnul întrebării aceste ipoteze privind modul de funcționare al centurilor de radiații, iar operele de artă ale lui Jackson Pollock și Mark Rothko oferă un mijloc perfect de vizualizare a acestui fenomen”.
