Paul Klee – lecția unui artist

Excentricul Paul Klee și-a expus teoria artei moderne la școala Bauhaus în anii 1920. În program: diagrame, observarea acvariului și culori.

„Aici, pe pământ, sunt greu de înțeles”, scria Paul Klee în jurnalul său în 1920. Cu un an înainte, îi fusese refuzat un post de profesor la Academia de Arte Frumoase din Stuttgart. Vina era a adversarilor săi, care au condus o adevărată campanie împotriva lui, descriindu-l ca pe un visător excentric incapabil să predea.

În 1920, arhitectul și designerul german Walter Gropius decide să-i dea o șansă pictorului, angajându-l ca profesor la Bauhaus din Weimar, cea mai avangardistă școală din Germania, pe care tocmai o înființase. Paul Klee avea 41 de ani. Fiu al unei cântărețe franceze și al unui profesor de muzică german, acest nativ din împrejurimile Bernei se remarca prin picturile sale abstracte, de un stil inclasabil, inspirate de Robert și Sonia Delaunay, precum și de Wassily Kandinsky, prietenul și rivalul său. În acestea se întrepătrund forme, linii și suprafețe colorate, grile, săgeți, diverse simboluri și, uneori, câteva elemente figurative, stilizate sau descompuse într-o manieră cubistă.

În ianuarie 1921, Klee se instalează la Bauhaus pentru a preda teoria artei moderne, dar și alte materii, precum designul sau legătoria. Trei ani mai târziu, școala se mută la Dessau, la aproximativ 50 de kilometri nord de Leipzig. Nu departe de clădirea principală, Klee și ceilalți „maeștri” locuiesc fiecare într-o reședință ultramodernă, care include un atelier mare, în culori vii, dotat cu o fereastră panoramică.

Principii de bază ale creației

Directorul școlii nu regretă alegerea făcută: foarte repede, Klee (care va rămâne zece ani în această funcție) își construiește o reputație de profesor excentric, dar genial, de genul celor care te marchează pe viață. Cursurile sale – „poezie pură”, potrivit unei foste eleve – combină precizia științifică cu o visare aproape mistică. Pentru că, în artă, explică pictorul în „Teoria artei moderne” (transcrierea conferinței sale ținute la Societatea de Arte Frumoase din Iéna în 1924), „cercetarea exactă” este eficientă numai atunci când „intuiția” îi dă aripi. Dar, întrucât intuiția este dificil de predat, Klee decide mai degrabă să-și învețe elevii câteva principii de bază ale creației.

Regula nr. 1: arta este un limbaj al semnelor.

Acoperind tabla cu schițe și diagrame, pictorul le descria studenților săi diferite tipuri de linii obținute din puncte și modul în care acestea pot fi „plimbate”. Le prezenta, de asemenea, diferite tipuri de forme și posibilele lor dispuneri în spațiu. Ca și cum ar fi simboluri, litere care pot fi asamblate în cuvinte, apoi în propoziții.

Apoi, este rândul mișcării. La el acasă, Klee le cerea elevilor săi să observe marele său acvariu, în care peștii tropicali dansau un balet etern de culori vii. Din când în când, el se juca cu întrerupătorul pentru a-i face să reacționeze, încurajându-și elevii să ia notițe despre traiectoriile lor. Ideea este de a se inspira din mișcările naturii pentru a crea compoziții abstracte care transmit emoții impalpabile. Pentru că „arta nu reproduce vizibilul, ci îl face vizibil”… Deoarece numai natura, marea creatoare, ne poate învăța să devenim noi înșine demiurgi, Klee studiază magia germinării semințelor, a circulației sângelui, a formării nervurilor și a cursurilor de apă, apoi extrage modele pe care le descrie elevilor săi cu ajutorul schițelor, ecuațiilor și diagramelor… Ca un alter ego artistic al genialului matematician John Forbes Nash, Jr. (interpretat în 2001 de Russel Crowe în filmul „Un om excepțional” al lui Ron Howard), care studia mișcările porumbeilor de la Princeton.

„Culoarea mă posedă”, scrie el în jurnalul său. Din celebra roată a culorilor care opune roșul și verdele, portocaliul și albastrul, galbenul și violetul, desenată cu un secol mai devreme, în 1809, de Johann Wolfgang von Goethe, Klee creează o versiune sferică mai precisă, care cuprinde toate nuanțele de culori și saturație. Apoi își încurajează elevii să combine culorile ca pe note musicale.

Acasă sau în atelierul său, unde se aliniau șevalete, diluanți, lacuri și vase pline cu pensule curățate cu grijă, Klee cânta uneori la vioară pentru elevii săi, singur sau însoțit de alți muzicieni, printre care și soția sa, pianista Lily Stumpf. În alte seri, îi invita la cină: fără a urma vreo rețetă, pictorul combina ingredientele după inspirația momentului. După cursuri, toți se așezau în cerc pentru a lăcui vase de lut sau a fuma țigări în timp ce discută despre artă. Klee inspectează regulat pânzele elevilor săi, apoi le oferă analiza sa, fără a le nota. Un stil neconvențional care i-a adus o caricatură amabilă, în 1928, în revista Bauhaus, sub forma unui Buddha levitând deasupra școlii, venerat de doi studenți prosternați.

În 1931, Klee devine profesor la Academia de Arte Frumoase din Düsseldorf. Din păcate, în 1932, secția de asalt a Partidului nazist îi percheziționează casa și îl concediază în 1933. În același an, Bauhausul este desființat și 17 opere ale lui Klee sunt incluse în celebra expoziție de „artă degenerată”. În decembrie, artistul se refugiază în Elveția, unde moare în 1940, în urma unei boli rare. Dar lasă în urmă aproape 3.900 de pagini de note ilustrate cu schițe, o parte din acestea fiind publicate încă din 1925 („Les Esquisses pédagogiques”). Cursurile sale vor urma sub titlul „Paul Klee, cursuri la Bauhaus: Weimar 1921-1922 – Contributions à la théorie de la forme picturale” (Hazan, 2004). Klee își prezintă viziunea asupra artei moderne, îmbinând poezia mistică și rigoarea științifică.