Brâncuși – Artistul pasionat de selfie care își controla cu adevărat imaginea și opera

Fotografii alb-negru realizate de Constantin Brâncuși din 1906 până la sfârșitul anilor ’30, inclusiv câteva autoportrete, sunt expuse la MARe/ Muzeul de Artă Recentă până la 27 septembrie, împreună cu lucrări ale artiștilor Carl Andre, Marion Baruch și Evariste Richer.

Pentru Brâncuși, fotografia nu era doar o metodă de a-și arhiva munca, ci și de a o revedea cu alți ochi. Abordarea fotografică a lui era definită de o atenție obsesivă la lumină, pe care o vedea ca parte integrantă a sculpturilor sale, alături de spațiul în care se aflau.
Selecția relevă o anumită intenție: Brâncuși nu fotografia doar sculpturile, ci și spațiile goale și atmosfera din jurul lor.

Colecția de imagini acoperă de la bustul de copil din 1906 până la ansamblul de la Târgu Jiu, intrat în patrimoniul UNESCO în 2024.

Curator este directorul artistic al muzeului, Gregory Lang, în colaborare cu Ioana Iuna Șerban (curator MARe), cu sprijinul David Grob Gallery, Thaddaeus Ropac Gallery, Konrad Fischer Galerie, Galerie Anne-Sarah Benichou și Meessen Gallery.

Expoziția reprezintă și un punct de plecare pentru o serie de prezentări de fotografie la MARe, explică Gregory Lang pentru Curatorial.
„De ce să nu începem cu Brâncuși?! Am avut acces la o colecție mare din care am făcut o selecție împreună cu echipa curatorială. Ideea era să creez un ansamblu. Am decis să mă concentrez pe aspecte care țin cu adevărat de specializare și contextualizare. În acest sens, desigur, m-a interesat foarte mult abordarea lui Brâncuși, rigoarea și controlul său, precum și modul în care folosește fotografia ca instrument pentru a perfecționa și a surprinde lumina într-un mod din ce în ce mai precis”.

Soclul, ca operă de artă

Constantin Brâncuși (1876 – 1957) era o persoană care nu vorbea prea mult despre opera și practica sa. Când studia la Paris, era prieten cu fotografi celebri și a decis să își amenajeze un spațiu dedicat fotografierii și developării.

„Am vrut să prezint nu doar fotografiile lui, ci și fotografiile în relație cu artiști care nu îl imită și care nu încearcă să-i aducă un omagiu. M-am gândit că ar putea fi o sursă de inspirație, dar să căutăm artiști care au o legătură cu Brâncuși privind din perspectiva procesului, al operei, fără a se limita la o simplă ilustrare”.

În această relație pe care o are cu spațiul, mai ales în mediul atelierului, prin jocul și dialogul cu diferite lucrări, cu socluri, piedestale și mediul spațiului de creație, Lang a considerat interesant să aducă un alt maestru al spațiului – pe Carl Andre.

La Brâncuși, soclul este mereu prezent, artistul încercând să îl facă parte a sculpturii sale. Când Carl Andre încearcă să facă soclul să dispară, într-un fel, cel care pășește, stă pe lucrarea lui devine sculptură la un moment dat.

Autoportrete și lucrări în diverse medii

Echipa curatorială a ales să puncteze expoziția cu autoportrete ale lui Brâncuși realizate în diferite momente și locuri – în studio, într-un tren în mișcare, în fața casei alături de câinele Polaire. Dar chiar și fotografia și primul său pașaport.

„Toate sunt autoportrete. Era un tip dedicat selfie-urilor la acea vreme”, subliniază Lang.

Brâncuși, pe lângă acestea, și-a fotografiat toate lucrările din atelier, de multe ori făcând compoziții cu socluri, flori și fundaluri – alb, negru, roșu și albastru –, după cum a fost descoperit. „Erau destul de uzate, pentru că se juca mult cu ele. Le folosea pentru a izola lucrările de context. Așa că aici avem o parte care reprezintă contextul și una care dezvăluie cum să le izola de context. Având în vedere că fotografiile sunt alb-negru, ele apar ca nuanțe de gri”.

Autoportretul cu țigară în trenul Paris – Le Havre, datat ca. 1933, ridică numeroase întrebări, din punct de vedere al modului în care a putut fi realizat. „Nu știu cum a reușit să facă asta în tren, cu aparatura de la acea vreme. Îmi place mult – se uită la tine foarte direct”.

Cadrele cu fonduri de studio sunt prezentate alături de „Les Fonds”, de Evariste Richer (n. 1969), care interpretează fondurile pictate din atelierul lui Brâncuși din Paris la scară de 1:1, transformându-le în patru pânze monocrome. Ambii artiști trec dincolo de documentare, abstractizând sculptura din spațiul real și conferindu-i o existență singulară și autonomă.

Memoria spațiului și neantul

Fotografiile realizate in situ la Târgu Jiu prezintă și elemente din natura înconjurătoare. De remarcat în această serie este relația cu neantul. Modul în care a pozat „Coloana fără sfârșit” lasă loc cerului, iar „Masa tăcerii” este cufundată în verdeața din jur, în timp ce „Poarta sărutului” este redată prin comparație cu o persoană.

Aceste fotografii din timpul montajului Ansamblului „Calea Eroilor” sunt puse în dialog cu o lucrare de Marion Baruch (n. 1929, Timișoara), despre care Lang spune că s-a arătat emoționată că a fost aleasă pentru această expoziție.

„Ea lucrează mult cu elemente textile. Le folosește pentru a crea elemente de mari dimensiuni care par să plutească în spațiu, prin intermediul decupajelor. Este vorba, de fapt, despre memoria spațiului și despre această noțiune de gol și de gol absolut. M-am gândit că ar fi un dialog foarte bun cu această serie inițiată de Brâncuși. Sunt foarte fragile, foarte frumoase. Un element simplu care străbate spațiul în expoziție”.

Atelierul lui Brâncuși, un loc al experimentelor

Fotografia i-a influența arta lui Brâncuși sau doar a documentat-o și prezentat-o public? La această întrebare, Lang răspunde: „Aș spune că folosea fotografii ca instrument pentru a-și perfecționa arta. Și, de asemenea, punea sub semnul întrebării lumina și percepția asupra acesteia. Dar folosea fotografia în același mod – aș face o paralelă cu Medardo Rosso, un artist italian care facea fotografii capetelor pe care le realiza… Și el fotografia doar o parte a umărului sau aspectul luminii pe gât. Și o folosea pentru a se perfecționa. Lucra cu ceară sau ipsos și făcea modificări. Iar fotografia l-a determinat să-și schimbe viziunea. Așadar, spun că există o paralelă interesantă între acești doi artiști care fac această tranziție de la secolul al XIX-lea la secolul al XX-lea. Și trec încet spre abstracție”.

Lang continuă: „Pe Rosso îl interesa mai mult percepția tactilă, folosea fotografiile pentru a se apropia de percepția modelului. Brâncuși se juca cu adevărat cu lumina, cu umbrele și cu modul de prezentare. Nu știu dacă, pornind de la asta, a decis să-și perfecționeze și mai mult opera. Era deja mulțumit de viziunea sa artistică. Nu și-a schimbat viziunea, ci modul în care o percepea. Și, da, la acea vreme, își controla cu adevărat imaginea și opera. Atelierul său era un loc al experimentelor”.

Din acest motiv, autoportretele. Pentru că era un sculptor de seamă dar destul de scund, nu voia să arate asta. „Nu există niciodată fotografii în care să apară în întregime, în picioare”, mai spune curatorul.

Primul contact cu opera lui Brâncuși

Gregory Lang a văzut prima dată lucrări de Brâncuși în adolescență, la finalul anilor 1980 – începutul anilor 1990.

„Eram deja pasionat de artă și mergeam la multe expoziții. În primul rând, trebuie să-mi amintesc că, prima dată când i-am văzut lucrările, nu știam că e român și m-am gândit că ar putea fi, fără să-i cunosc chipul, un artist asiatic. E cam ciudat, dar… mă gândeam la influența Asiei, în special a Japoniei, asupra impresioniștilor și toate astea, textilele și gravurile. Când am privit lucrările, eram mai interesat de acest absolut al încercării, de viziune”, își amintește el. „De când am descoperit și fotografiile japoneze alb-negru, observ din nou unele legături cu acest gen de fotografii din acea perioadă. Întotdeauna m-au interesat fotografiile realizate de artiști. Vorbeam despre Rosso, mă gândesc și la alte tipuri de fotografii din această perioadă alb-negru, dar îmi place foarte mult și vibrația. Cum poate fi lumina și cum lucrările lui Brâncuși sunt uneori oglindă sau cum unele absorb lumina, iar altele o reflectă.
Asta este ceva la care mă uit cu adevărat când privesc sculpturi, picturi: modul în care lucrările artiștilor absorb sau reflectă lumina”.

Lang alege opera având în vedere și modul de circulație în spațiu. „Este foarte important să știi cum o operă de artă îți poate antrena creierul să o perceapă pe următoarea și să-ți construiești propria percepție. Cred că este o abordare generoasă și mereu vreau ca privitorul să se simtă inteligent în legătură cu asta. Așadar, să le ofer cât mai multe elemente pentru a le oferi sprijin”.

În expoziția de la subsolul MARe este ușor de detectat felul în care a evoluat practica lui Brâncuși. „Cu atâtea lucrări, poți deja să-i înțelegi bine practica. Întotdeauna există acel portret care dă tonul, da. Pentru că figura lui este, de asemenea, un element important”.

Brâncuși – Creația și piața de artă

În urmă cu o săptămână la New York a fost stabilit un nou record de licitație pentru o lucrare de Constantin Brâncuși – „Danaida” (1913), vândută pentru mai mult de 107 milioane de dolari.

Gregory Lang punctează: „Mult timp, au existat creația și piața. Piața a apărut târziu, este marea schimbare în lumea artei din ultimele secole. Asta schimbă lucrurile: piața și faptul că lumea produselor de lux investește de asemenea foarte mult în artă. Cred că, pentru public, atunci când vorbești despre preț nu înseamnă nimic. Pentru că cei care cumpără nu sunt neapărat oameni care iubesc arta. La acest nivel, este vorba despre oameni care investesc. Așa că devine un potențial produs financiar. Pentru mine, este o abstracție totală. Prețul nu înseamnă prea mult. Dar înțeleg că acum, odată ce oamenii știu mai multe despre Brâncuși, având expoziții în muzee mari, este în centrul atenției, ceea ce îl face mai important. Desigur, oamenii vor să investească. Dar cred că și în ceea ce privește percepția publicului este nevoie de timp să se obișnuiască cu asta și să o înțeleagă. Face parte din istoria artei și este important”.

Cum s-ar fi integrat Brâncuși societății de astăzi

La distanță de aproximativ un secol, cum ar fi trăit, cum s-ar fi integrat Brâncuși societății, lumii de astăzi?

„Nu îi cunosc îndoielile, dar cred că era o persoană tranzitorie. A cunoscut alți oameni importanți ai vremii lui. Este un artist care a trăit trecerea de la secolul XIX la secolul XX, iar inclusiv arta lui s-a schimbat. Așadar, era un om al unei epoci mai lente, iar lucrurile se mișcă atât de repede acum, încât să-l punem în context și să-i reinterpretăm opera, să o privim și să ne-o imaginăm la o distanță de 30 de ani sau chiar mai mult, ar fi dificil.

Pentru că acest tip de artiști trăiau în momentul prezent. Având în vedere economia atenției de astăzi, este dificil de spus cum ar supraviețui el. Totul se reduce la – chiar și pentru artiștii care merg la Bienala de la Veneția – la producție, la a produce mai mult, la a fi văzuți mai mult.
Și el era foarte autoritar. Nu accepta ca nimeni să-i fotografieze lucrările. Dacă ar fi activ astăzi, ar lucra cu rețelele de socializare. Probabil ar fi fost o problemă… Era un om al epocii sale, însă cu un pas înaintea vremurilor”.