“Bad Boy” Alexa și vânzari transparente la prețuri obraznice

Unul dintre artiștii emergenți cel mai bine vânduți din România caută locul perfect pentru seria spectaculoasă de picturi dedicată regretatei voci a trupei The Cranberries.

Liviu Alexa a împlinit de curând 47 de ani. Dur jurnalist de investigație, și-a consolidat reputația de „bad boy” în acest an, când, fără niciun avertisment pentru lumea liniștită a artei românești, a vernisat nu una, ci două expoziții personale aproape simultan, fiecare cu o tematică diferită. Ambele au impresionat nu doar publicul, ci și colecționarii. Conform declarațiilor organizatorilor, Muzeul de Arta din Cluj, respectiv galeria Kulterra din București, 80% din lucrările expuse au fost vândute pe durata expozițiilor.

Felul în care pictează Alexa este neobișnuit și provocator, însă și mai provocator este modul în care artistul a ales să se devoaleze publicului. Spune povestea fiecărei lucrări pe rețele de socializare, își implică urmăritorii direct în procesul de creație, le arată pas cu pas cum gândește fiecare tablou și publică încasările pentru fiecare lucrare vândută, însoțite de dovada bancară.

„În zona asta oamenii mint foarte mult. Eu vreau să fie clar că nu mint, că încasez într-adevăr 15.000 de euro pentru un tablou, o sumă incredibilă pentru un artist emergent”, spune el.

Pe durata acestui an, Liviu Alexa a împartașit public încasările provenite din vânzarea tablourilor sale, în valoare de 250.000 de euro, ceea ce îl transformă, probabil, în cel mai bine vândut artist emergent din România. Cu aceeași îndrăzneală care i-a marcat întreaga carieră ca scriitor sau jurnalist, artistul Alexa își dorește mai mult: vrea să cucerească lumea, dar nu în orice fel.

Ai închis a doua expoziție personală și ai terminat a treia serie de lucrări, dedicată regretatei Dolores O’Riordan, vocea trupei irlandeze The Cranberries, cum îți petreci pauza de recuperare?

Liviu Alexa: Uite, eu m-am născut în comunism, în Balcani, într-o țară în care omul crescut în subsolul sărăciei nu prea are timp să se relaxeze dacă vrea să supraviețuiască. În plus, nu mai am 20 de ani, așa că nu-mi permit să-mi spun, ca artist, că am toată viața înainte și că pot s-o iau mai încet.

Când mă uit la idolul meu, Anselm Kiefer, pictorul german pe care tocmai l-am admirat la Palazzo Reale din Milano, în extraordinara expoziție „Le Alchimiste”, mă gândesc că, dacă el lucrează în ritmul acesta la 81 de ani, eu chiar nu am niciun motiv să o las mai moale.

Visezi să devii celebru precum Kiefer sau bogat precum Dalí?

Liviu Alexa: Sincer, ce artist autentic nu și-ar dori asta? Ce copil care joacă tenis nu visează să fie ca Novak Djokovic? Să reușești ca artist astăzi este foarte diferit față de acum 60 sau 150 de ani.

Pe de o parte, lumea artei rămâne ermetică și, în mare măsură, snoabă. Pe de altă parte, această carapace este fisurată tot mai puternic de artiști extrem de talentați care, de exemplu, nu mai au nevoie de galerii pentru a fi reprezentați și câștigă mai mulți bani promovându-se singuri prin intermediul rețelelor sociale ce au devenit o uriașă lupă prin care publicul privește arta lor.

Eu nu am o galerie care să mă reprezinte. Încă nu am. Poate nu voi avea vreodată, deși nu exclud această posibilitate. Dar dacă decid să ofer unei galerii un comision de 50% din vânzările mele, vreau să știu că nu voi fi tratat ca încă un supliment alimentar pus pe raft, asemenea celor zece mărci de prezervative expuse în aceeași farmacie.

Unii ar putea spune că ești prea obraznic…

Liviu Alexa: Nu sunt obraznic. Sunt incredibil de pasionat de ceea ce fac. Iar meseria mea de jurnalist de investigație, pe care o practic de 28 de ani, mă face să privesc și piața de artă cu cinism și obiectivitate. Este o piață care s-a umplut de rutină, de comoditate, de supraevaluări și de prejudecăți.

Astăzi, dacă nu ești artist LGBT, african sau ucrainean, ai cu aproximativ 80% mai puține șanse, ca artist emergent, să fii promovat de marile galerii și de presa de specialitate. Iar asta mă face să mă întreb ce șanse am eu, un artist heterosexual, credincios și, pe deasupra, purtând eticheta balcanică. De altfel, nu mi-aș renega niciodată originile balcanice. Le ador. Dar dacă artiști români extraordinari precum Adrian Ghenie sau Victor Man au reușit „afară”, trag speranțe. Dacă mă smiorcăi, nu voi rezolva nimic. Ghenie nu s-a smiorcăit și azi e pe buzele întregii lumi. Man nu s-a smiorcăit și azi are un etaj întreg în ditamai clădirea din Paris a fundației Pinault. Şi vând pânze începând de la un milion de euro în sus. 90% din masa artistică românească respiră invidie din aia rea, o halenă de frustrare, în loc să fim mândri de Ghenie şi Man nu numai că au ajuns blue chips, ci ca sunt români în stratosfera artei cu “A” mare.

Ai ales să faci un lucru inedit pentru imaginea clasică a artistului. Pe Substack și, în general, pe conturile tale de pe rețelele de socializare arăți săptămână de săptămână tablourile la care lucrezi și îți expui cu detalii succesul…

Liviu Alexa: …și eșecurile. Am arătat chiar și cum, într-o seară, am făcut bucăți cu cuțitul un tablou care nu funcționa și care mă enerva. Cred că epoca artistului intangibil, retras, melancolic, convins că imaginea lui trebuie construită după principiul „less is more” s-a încheiat în mare parte.

Vreau ca oamenii care mă urmăresc să știe ce citesc, ce mă entuziasmează, ce mă irită, să știe că am un copil extraordinar, o soție frumoasă și inteligentă sau că sufletul meu este plin de tristețe pentru că patrupedul meu salvat de pe stradă, Alo, are acum cancer și nu mai are mult de trăit.

Ai mărturisit că vrei să ieși dincolo de granițele țării cu cea de-a treia serie, intitulată „The Daffodil Lament”, dedicată lui Dolores O’Riordan și vieții ei zbuciumate. 21 de lucrări anunțate sunt terminate, nu ai o galerie care să te reprezinte, nu pari foarte interesat să găsești una, cum se poate întâmpla expansiunea către alte piețe?

Liviu Alexa: Știi ce este amuzant? Deși seria nu era terminată și nu sunt reprezentat de vreo galerie, șase dintre cele 21 de tablouri sunt deja vândute și achitate integral. Este incredibil ce mi se întâmplă.

Da, sper să fiu remarcat de un nume important din Europa sau din Statele Unite. Dar nu vreau să mă bag în seamă. Cred că această serie este un omagiu artistic excepțional adus unei voci unice, unei compozitoare geniale care a remodelat sufletul a zeci de milioane de oameni, inclusiv pe al meu.

Dolores nu mai este printre noi, dar o ascult de treizeci de ani, săptămână de săptămână, iar muzica ei am transmis-o și băiatului meu de zece ani, Ștefan. Asta mi se pare cu adevărat important atunci când ești un mare artist: moștenirea pe care o lași. Iar Dolores și The Cranberries au lăsat lumii ceva uriaș.

Tablourile mele sunt triste, seducătoare și obsesive, exact cum erau cântecele ei, și reflectă fragilitatea extraordinară a unei artiste excepționale. În aceste lucrări vorbesc despre depresie, îndoială, sinucidere, dezamăgire, izolare, teama de a iubi, furie și speranță — toate teme care au traversat viața și creația lui Dolores. Să vă uitați pe site-ul meu de artist – alexa.space – zic că o să vă placă.

Ai încercat să iei legătura cu cineva din restul trupei?

Liviu Alexa: Sigur, i-am contactat pe membrii rămași. Le-am cerut un fel de binecuvântare artistică. Nu mi-au răspuns. E păcat, pentru că Dolores nu mai este, iar trupa, în forma ei de odinioară, nu mai există. Credeam că orice gest sincer de omagiere a memoriei ei merită măcar analizat.

Poate au crezut că sunt doar un oportunist care încearcă să profite de numele ei. Nu sunt. Am versurile The Cranberries tatuate pe corp. Pe bune. O respir pe Dolores. Mi-aș fi dorit să-mi privească tablourile. Ar fi înțeles cât de serios sunt.

Cu ei sau fără ei, voi expune la un moment dat această serie și voi face tot ce pot pentru ca Dolores să fie mândră de mine, de acolo de sus.

Care este cel mai mare vis al tău pentru această a treia expoziție? Unde ți-ai dori să o prezinți: la Roma, la Paris, poate la Berlin?

Liviu Alexa: O să râzi, dar nu mă interesează să expun pur și simplu în capitala X sau Y a lumii artei. Și aici cred că sunt puțin atipic.

De exemplu, seria cu Dolores aş vrea să o expun în spectaculosul complex al Fundației Prada din Milano, dar nu oriunde, ci exclusiv în spațiul numit Cisterna, un loc pe care îl poate înțelege cu adevărat doar cine l-a vizitat.

Sau, de exemplu, visez să ajung la White Cube la Londra, chiar dacă știu că, în momentul de față, pare dincolo de posibilitățile mele. Sunt un artist venit din fundul Europei de Est, ce să caut eu acolo, nu?!

Dar, la fel cum Salvatore Ferragamo, un băiat sărac de 16 ani care lucra ucenic într-o fabrică de pantofi, visa zi de zi să cucerească lumea și a ajuns să încalțe picioarele unor femei legendare precum Greta Garbo și Sophia Loren, și eu, un puști de 47 de ani, am tot dreptul să visez.