„Cele două surori”, de Renoir, dovadă de certitudine sau invenţie?
Tabloul lui Renoir, „Cele două surori (Pe terasă)”, 1881, pare, la prima vedere, o simplă scenă de afecțiune.
Două siluete tinere stau împreună pe o terasă cu vedere spre Sena. Fețele lor sunt apropiate. Florile se revarsă din pălăriile lor. Hainele lor preiau aceleași nuanțe vii de roșu, albastru, galben și alb care apar în coșul cu lână de lângă ele. Totul pare aranjat astfel încât să sugereze că ele sunt făcute una pentru cealaltă. Apoi, titlul completează această senzație. Dar acest titlu este și un mister.
Modelul mai în vârstă era Jeanne Darlaud, o aspirantă la cariera de actriță în vârstă de optsprezece ani, care și-a construit ulterior o carieră pe scenele franceze. Fata mai tânără nu a fost niciodată identificată. Nu există dovezi cunoscute că cele două modele ar fi fost surori sau măcar că s-ar fi cunoscut în afara contextului picturii.
Și mai interesant este faptul că titlul nu a fost inițial acesta. Galeristul lui Renoir, Paul Durand-Ruel, a cumpărat inițial tabloul sub un titlu care descria pur și simplu o femeie pe o terasă de lângă Sena. Când l-a prezentat mai târziu sub numele de „Cele două surori”, le-a oferit privitorilor o relație pe care să o observe înainte chiar de a se uita atent. Aici tabloul devine o lecție despre modul în care funcționează titlurile.
Odată ce ni se spune că sunt surori, imaginea începe să se supună povestirii. Apropierea dintre ele se transformă în afecțiune. Florile lor devin un simbol al asemănării. Poziția fetei mai tinere lângă femeia mai în vârstă se transformă în încredere. Începe să se întrevadă o legătură de familie.
Tabloul în sine oferă mai puține dovezi decât ne-am aștepta.
Femeia mai în vârstă nu se uită la copil. Privirea ei trece dincolo de terasă, undeva în afara cadrului. Fata mai tânără privește înainte cu o liniște formală. Nu există niciun contact vizibil, nicio privire schimbată și niciun schimb emoțional clar între ele. Renoir ne oferă apropiere, nu certitudine.
Coșul cu lână din prim-plan adaugă un alt indiciu. Culorile sale leagă vizual figurile și scena. Funcționează aproape ca o paletă de pictor în interiorul tabloului, o modalitate prin care Renoir organizează culoarea și suprafața. Totuși, niciuna dintre figuri nu îl atinge. Acesta aparține mai mult compoziției decât relației dintre ele.
Tablourile nu doar ilustrează relații. Uneori, ele le creează. Un artist poate așeza două persoane fără nicio legătură una lângă cealaltă. Un galerist le poate da un titlu. Culoarea le poate face să pară înrudite. Spectatorii pot completa povestea emoțională. În cele din urmă, legătura inventată devine parte integrantă a modului în care este amintit tabloul. Renoir nu avea nevoie ca cele două modele să fie surori. Avea nevoie doar ca spectatorii să creadă că sunt.
Foto: The Art Institute of Chicago
