De când există artiștii
Statutul de artist – cu recunoașterea care îl însoțește -, acordat creatorilor unei opere artistice, nu a existat dintotdeauna.
În Antichitate și în Evul Mediu sunt persoane recunoscute pentru capacitatea lor de a crea opere de artă. Unii dintre ei au mers chiar până la a le semna. Dar ceea ce se aprecia atunci era, în primul rând, măiestria: meșterii ocupau prim-planul. Acești meșteri și-au exercitat competențele în artele vizuale și au realizat fresce, stindarde sau obiecte decorative. Această poziție importantă de care se bucurau meșteșugarii le va permite să se organizeze în grupuri, în bresle.
Renașterea este perioada care a dat naștere conceptului de „artist”. La sfârșitul secolului al XIII-lea, în Italia, se face o distincție între „meșteșugari” și „artiști”. „La început”, explică Stéphane Laurent, istoric de artă și autor al cărții „Le Geste et la Pensée. Artistes contre artisans, de l’Antiquité à nos jours”, cuvântul «artist» desemna categoria celor care se ocupau de desen, limbaj comun pictorilor, arhitecților, sculptorilor și gravorilor. Această familie se va distinge de «meșteri» prin faptul că își revendică capacitatea de a concepe prin gândirea imagistică. Artiștii sunt creatori ai unei iconografii erudite, legată de o cultură religioasă sau mitologică. Acesta este privilegiul inventio (invenției). Meșterii lucrează exclusiv cu mâinile lor, devenind simpli executanți ai unor modele”.
Apariția artiștilor nu se produce de la sine. „În Italia Renașterii, unde orașele-stat se luptau între ele, arta urma să le ofere celor puternici un mijloc de a se distinge”, subliniază Stéphane Laurent. Florența, sub domnia familiei Medici, îi folosește pe artiști, care, odată înnobilați, vor servi la rândul lor puterea prin intermediul comenzilor. „Această logică a guvernării prin artă va persista mult timp în Europa”, completează Stéphane Laurent. „Să ne gândim la Franța lui Francisc I, a lui Ludovic al XIV-lea sau a lui Napoleon!”.
Dar în Renaștere, la curte, artiștii intrau în contact și cu oameni de știință care îi inițiau în alte domenii, de la anatomie la geometrie. Acest lucru le permitea să-și reînnoiască practica și să-și sporească versatilitatea: ceea ce numim „geniul universal”.
Un statut și locuri de formare proprii
Prăpastia dintre artiști și meșteșugari se adâncește. Artiștii se vor desprinde de breslele care reunesc meșteșugarii pe meserii și își vor crea un statut social propriu. În atelierele lor, unii dintre ei pun meșteșugarii să execute modelele desenate de ei sau deleagă sarcini unor colaboratori: Frans Snyders, de exemplu, este specialistul în reprezentarea animalelor în tablourile lui Rubens și Van Dyck.
În secolul al XVII-lea, această dorință de autonomie a dus la înființarea academiilor: artistul beneficiază de un loc de formare, de cultură și de identitate, unde își poate construi o carieră grație premiilor și concursurilor. Artistul devine o figură oficială.
Foto: „The Art of Painting”, Johannes Vermeer; Kunsthistorisches Museum
