INTERVIU – Adrian Dică, despre arta construită prin acumulare, accident și revenire asupra suprafeței

Adrian Dică, artistul român care în 2024 a făcut parte din Royal Academy Summer Exhibition, prezintă la București, în curtea Muzeului Național „George Enescu” – Palatul Cantacuzino, instalația de pictură „Seeds”, construită în jurul a douăsprezece lucrări din seria omonimă începută în 2016 și aflată dezvoltare.

Picturile de mici dimensiuni sunt plasate la nivelul solului, dispersate în spațiu asemenea unor semințe. Seria „Seeds” a fost începută de Adrian Dică în 2016 și continuă să se dezvolte. Formatul redus al lucrărilor este păstrat în instalație, iar modul lor de expunere transformă cele douăsprezece picturi într-un ansamblu care se construiește prin raportarea la spațiu și prin deplasarea privitorului.

Instalația poate fi vizitată în curtea muzeului, cu acces din Calea Victoriei, până în 8 septembrie și este posibil ca perioada să fie prelungită.

De ce curtea Palatului Cantacuzino? A fost instalația gândită special pentru acest loc?

Adrian Dică: Instalația s-a definit în dialog cu acest loc. Mi-a plăcut foarte mult posibilitatea de a scoate picturile din spațiul convențional de expunere și de a le așeza într-o curte, pe Calea Victoriei, într-un loc cu o identitate arhitecturală foarte puternică și într-un an aniversar. Am avut mai multe variante de locuri, dintre care am ales Palatul Cantacuzino, în continuarea firească a traseului meu: precedentele mele expoziții personale și cele realizate în duo cu Laura Niculescu au avut loc în diferite palate. Există și contrastul care mă interesează. Palatul Cantacuzino are o arhitectură bogată, istorică, iar intervenția mea rămâne foarte redusă, aproape minimalistă privită în ansamblu: douăsprezece picturi de 15 × 15 cm, încastrate în volume transparente și coborâte la sol. Instalația păstrează totodată calitatea de a fi adaptabilă contextului fizic, gândită pentru condiții variate de expunere.

Din 2016 până astăzi, ce s-a schimbat în sensul pe care îl are „sămânța” pentru tine?

Adrian Dică: În 2016, sămânța era pentru mine în primul rând o formă a potențialului. Esențele tari se țin în sticluțe mici. Ceva foarte mic, realizat prin ricoșeu, care conține posibilitatea unei dezvoltări mult mai mari decât el. Cred că de aceea am și ales dimensiunea de 15 × 15 cm. În timp, sensul s-a extins. Astăzi mă interesează mai mult ideea de continuitate. O sămânță este ceva care vine din urmă și ceva care poate merge mai departe. Probabil de aceea seria a rămas deschisă aproape zece ani.

De ce ai ales să construiești instalația în jurul a 12 lucrări din această serie și de ce să fie așezate la nivelul solului? 

Adrian Dică: Am ales douăsprezece pentru că este un număr suficient de încărcat cultural încât să permită mai multe lecturi, rămânând deschis oricăreia dintre ele. Prefer să rămână misterios — pentru mine are o însemnătate clară, dar las privitorului libertatea de interpretare. Consider corect față de el să-i ofer această libertate, nu o directivă de citire a instalației. Lucrările sunt selectate din momente diferite ale seriei. Numitorul comun este, mai degrabă, modul în care au apărut: sunt lucrări construite prin acumulare, ștergere, accident și revenire asupra suprafeței. Coborârea lor la nivelul solului a venit aproape firesc, derivată din titlu. După aproape zece ani în care am pictat „Seeds”, am ajuns la concluzia că trebuie să le plantez.

Ce se întâmplă cu o pictură atunci când îi sunt schimbate suportul și poziția în spațiu?

Adrian Dică: Pictura rămâne pictură. Pentru mine asta este important. Se schimbă însă relația ei cu spațiul și, mai ales, cu privitorul. Și o expoziție aranjată după modelul consacrat este, practic, tot o instalație. Ea spune ceva separat de lucrări. Pe perete știm aproape instinctiv ce avem de făcut: stăm în fața picturii și privim. Aici trebuie să mergem spre ea, să coborâm privirea și să ne apropiem. Poate chiar să ne aplecăm. Mă interesează ce se întâmplă cu pictura atunci când modific acest contract foarte simplu.

Cum se schimbă astfel actul de a privi?

Adrian Dică: Devine mai puțin frontal și mai corporal. Fiecare dintre cele douăsprezece lucrări cere propria apropiere — trebuie să te deplasezi între ele. Îmi place foarte mult gestul coborârii privirii. În muzeu suntem obișnuiți să ridicăm opera la nivelul ochilor sau chiar mai sus. Aici pictura rămâne jos, iar privitorul este cel care trebuie să-și modifice poziția. Este o schimbare foarte simplă care cred că modifică destul de mult sensul întâlnirii cu lucrarea.

Ai gândit traseul privitorului prin instalație sau preferi să-i lași libertatea de a-și construi propriul parcurs?

Adrian Dică: Există o compoziție a celor douăsprezece lucrări în spațiu gândită liber, deschisă oricărui punct de intrare. Mi-ar plăcea ca fiecare să intre în instalație din alt loc, să observe o lucrare, apoi alta și să-și construiască singur parcursul. Este apropiat chiar de gestul semănării: există o distribuție, dar libertatea rămâne a privitorului, ca într-o lectură deschisă.

Titlul seriei și al expoziției este o referință la natură sau, mai degrabă, la un proces interior?

Adrian Dică: La amândouă, deopotrivă. Sămânța este o realitate foarte concretă și, în același timp, una dintre cele mai vechi metafore pe care le avem pentru început, transformare și continuitate. În „Seeds” mă interesează tocmai posibilitatea de a păstra aceste două niveluri — ori chiar mai multe — împreună. De data aceasta duc metafora puțin mai departe și o tratez aproape literal: picturile ajung la nivelul solului și urmează să fie „semănate”. Din ele vor răsări copaci de sticlă. Iar acești copaci vor face niște fructe. La început mici, probabil tablouri de 15 × 15 cm.

Dacă „Seeds” este un proiect în dezvoltare, ce urmează să germineze în această serie?

Adrian Dică: Seria se conduce singură. Dacă aș fi știut deja finalul, probabil s-ar fi încheiat deja. Preconizez și lucrări mari, gestuale, de 150 × 150 cm. Este o variantă. Trec uneori perioade întregi în care las Seeds deoparte, apoi revin. Seria are propriul ei ritm și prefer să las acest ritm să-i stabilească finalul.

În paralel, practica ta recentă include seria „Industrial Landscapes”, prezentată la Royal Academy Summer Exhibition 2024, London Art Biennale 2023 și International Painting Biennale Chișinău. Care este statusul acesteia? 

Adrian Dică: „Industrial Landscapes” rămâne o direcție importantă a practicii mele. Mă interesează peisajul ca depozit de memorie, intervenție și degradare. Lucrările pornesc adesea de la spații postindustriale, dar, pe parcurs, imaginea se îndepărtează de locul concret și ajunge aproape de abstracție. Devine un peisaj imaginat, liber de obligația de a corespunde realității. Seria acestor peisaje rămâne deschisă, un teren încă în explorare. Lucrez în serii tocmai pentru că ele îmi permit să revin asupra aceleiași probleme după ani, dintr-o poziție diferită.

Cum îți caracterizezi stilul, pentru cineva care nu îți cunoaște creația? Care sunt reperele practicii tale?

Adrian Dică: Pentru mine, arta este o formă de cunoaștere, iar pictura, o formă de gândire. Lucrez mult cu materia, cu accidentul controlat, cu acumularea și ștergerea. Mă interesează posibilitățile, memoria, timpul și urmele pe care acesta le lasă asupra lucrurilor. Uneori, rezultatul este recognoscibil ca peisaj, alteori imaginea ajunge foarte aproape de abstracție. Metafora este importantă pentru mine. Mă interesează mai puțin să descriu un loc, mai mult să construiesc prin pictură o situație.

Din punct de vedere profesional, ce planuri ai pentru viitorul apropiat?

Adrian Dică: În perioada imediat următoare vreau mai întâi să văd ce produce „Seeds”. În paralel, continui lucrul în atelier, atât la seriile existente, cât și la lucrări de format mare. Vreau să continui și această deschidere a atelierului către exterior — prin expoziții, scris și întâlnirea directă cu publicul — cu pictura rămânând centrul practicii mele.