Războiul, între poem vizual și inutilitatea morții, la pictorii români

Două sute de lucrări de artă de la instituții și muzee din țară și din colecții private sunt reunite în expoziția „Război și pace”, parte din cel de-al 19-lea sezon Art Safari, care debutează la 18 septembrie.

Războiul, fără de care nu există pace, este redat în arta românească mai întâi ca un poem vizual închinat destinului național, fără să existe victime, ci doar eroi, iar mai apoi, la început de secol XX, eroismul devine imoral, artiștii redând tristețea și inutilitatea morții.

Expoziția este o perspectivă reflexivă asupra războiului și a păcii, spune curatorul Dragoș Vărșăndan într-un interviu acordat Curatorial. Este o traiectorie de la cum s-a schimbat, de-a lungul secolelor, relația dintre violență și legitimarea ei. Prezentarea vorbește despre eroismul violenței, despre cum pacea a fost confiscată ideologic (de la primul porumbel simbol desenat de Picasso în anii ’40) și despre ororile din actualitate.

Totul pornește de la Columna lui Traian – care, privită azi, reprezintă și un studiu de caz despre cum se construiește o narațiune de putere – și se încheie cu modul în care ne raportăm astăzi la amenințarea războiului și la ororile lui.

Cum ați construit firul narativ al expoziției între reprezentările războiului și cele ale păcii?

Dragoș Vărșăndan: Deși expoziția pleacă de la Columna lui Traian — de la războiul din care ne-am născut — și se încheie cu modul în care ne raportăm astăzi la amenințarea războiului și la ororile lui, nu am construit o cronologie în sensul strict istoric, ci mai degrabă o traiectorie de sens: cum s-a schimbat, de-a lungul secolelor, relația dintre violență și legitimarea ei. M-au interesat mai degrabă reprezentările războiului în arta românească — propaganda mai mult sau mai puțin asumată și triumfătoare, mitologia națională pe care am început să o construim începând cu secolul al XIX-lea în arta plastică românească, traumele Marelui Război surprinse de artiștii momentului, care au fost implicați în acesta —, dar și modul în care pacea, pe care am ajuns să o prețuim cu adevărat abia după două războaie mondiale, a fost confiscată ideologic de regimul comunist și folosită apoi să legitimeze un alt tip de război, Războiul Rece, sau lupta de clasă care s-a transformat foarte repede într-o luptă a statului împotriva propriului popor. Prin urmare, firul narativ nu urmărește neapărat ordinea faptelor istorice, ci felul în care arta fiecărei epoci a privit războiul și cât de rară și de fragilă a fost prezentă pacea în modul în care ne-am reprezentat noi istoria.

Câte lucrări cuprinde „Război și pace” și care sunt reperele acestei prezentări?

Dragoș Vărșăndan: Expoziția reunește peste 200 de lucrări din colecțiile mai multor instituții-partener — Muzeul Național de Istorie a României, Muzeul Național de Artă a României, Biblioteca Academiei Române, alte instituții muzeale din țară, dar și colecții private. Reperele majore sunt Columna lui Traian, ca punct de plecare simbolic, pictura de bătălii a secolului al XIX-lea, arta și fotografia Marelui Război, iconografia propagandistică a perioadei comuniste și, în final, o secțiune dedicată modului în care privim și înțelegem conflictul în ultimele decenii.

În ce măsură artiștii români au glorificat războiul și în ce măsură l-au privit critic?

Dragoș Vărșăndan: Există o ruptură foarte clară între generații. Pictorii secolului al XIX-lea — de la Theodor Aman și Constantin Lecca, până la Sava Henția și Nicolae Grigorescu — care nu documentează, ci construiesc o mitologie: războiul e un poem vizual închinat destinului național, marilor eroi ai tinerei noastre națiuni, violența este semiobturată, nu există victime, doar eroi. Generația Marelui Război rupe complet acest tipar. Artiștii care au trăit în tranșee nu mai pictează triumful, ci tristețea și inutilitatea morții. Apoi camera fotografică înregistrează sec o realitate nefiltrată. Este un moment de schimbare în gândirea europeană, șocul Marelui Război este atât de mare încât artiștii consideră că este de-a dreptul imoral să mai pictezi eroismul, când traumele unui război care seamănă mai degrabă cu un malaxor sunt atât de profunde.

La finalul unor decenii catastrofale, centrul de greutate se mută de la istorie la viață. Pacifismul și gândirea existențialistă afirmă valoarea ireductibilă a individului și refuzul oricărei justificări abstracte a violenței, iar această nouă perspectivă se regăsește și în arta românească a acelor vremuri.

Cum se schimbă semnificația acestor opere atunci când sunt privite în contextul conflictelor contemporane?

Dragoș Vărșăndan: Columna lui Traian, privită azi, nu mai e doar un monument antic, un document istoriografic, ci și un studiu de caz despre cum se construiește o narațiune de putere — ceva ce recunoaștem imediat în războiul informațional contemporan. Arta secolului XX și modul în care artiștii români au reprezentat războiul capătă o actualitate tulburătoare în zilele noastre, când imaginile războiului din Ucraina, care este atât de aproape, și discuțiile interminabile despre înarmare și amenințare nucleară sunt la ordinea zilei. Vă invit să vedeți cât de actuală este arta secolului trecut. Acesta este, dacă vreți, și sensul profund al acestei expoziții: să-i ofere vizitatorului o perspectivă reflexivă asupra acestor stări primordiale, asupra războiului și a păcii, care există de când lumea și care vor exista pe acest pământ cât o să mai existe și pământul, cel mai probabil.

Ce absențe sunt la fel de importante ca lucrările expuse? Există perspective sau episoade istorice insuficient reprezentate în arta românească?

Dragoș Vărșăndan: În linii mari, arta românească a documentat mult mai generos conducătorii și bătăliile decât experiența civililor, a femeilor sau a celor aflați de partea „greșită” a istoriei. Apoi, represiunea comunistă, de pildă, este aproape inexistentă, din motive lesne de înțeles. Dar absența acestor perspective spune, de multe ori, la fel de multe despre lucrările prezente în expoziție. Lucrările din secțiunea dedicată propagandei comuniste și a modului prin care era hiperbolizată pacea în acele vremuri, capătă accente de-a dreptul ridicole, tocmai prin lipsa unui reality check, prin eludarea completă a realității din acele zile, care nu era deloc una pașnică de fapt.

Este pacea mai greu de reprezentat artistic decât violența? De ce?

Dragoș Vărșăndan: Cred că da. Războiul oferă acțiune, conflict, un adversar, o miză vizibilă — ingredientele unei imagini puternice. Pacea, în schimb, e greu de ilustrat altfel decât prin lipsa războiului, lipsa conflictului. De aceea a fost atât de ușor confiscată ideologic — pentru că, fiind greu de reprezentat prin ea însăși, a fost mereu tentant s-o umpli cu simboluri de putere, să o pictezi triumfător, cu sloganuri și simboluri golite de semnificație, cum s-a întâmplat în „Epoca de Aur” a lui Ceaușescu. Pacea este un concept mult mai subtil și mai greu de fixat într-o imagine puternică. Dar veți vedea în expoziție și lucrări care reușesc să o surprindă în profunzime, care reușesc să transmită un mesaj puternic, mai ales pentru viitor.

Dacă peste o sută de ani ar fi organizată o expoziție despre conflictele prezentului, ce tip de imagini credeți că ar defini epoca noastră?

Dragoș Vărșăndan: Cred că mesajul artei, orice formă ar lua el, va fi întotdeauna unul puternic. Arta, cred, va face mereu același lucru: să fixeze într-o imagine, într-o formă, spiritul unei epoci, traumele, anxietățile sau speranțele acelui prezent. Iar arta secolelor trecute sper și cred că va fi oricând un subiect demn de atenția noastră.

Art Safari e deschis în Amzei 13 în perioada 18 septembrie – 20 decembrie 2026. Principalele expoziții sunt „Brâncuși și muzele sale”, curatoriată de Doina Lemny, „Război și pace”, dedicată relației dintre conflict și pace de-a lungul istoriei, „Pop Art. Lumea în culori”, o incursiune în universul mișcării artistice Pop, de la origini până în prezent, și „Cristian Mungiu. Fjord, fotografii”.

Fotografie principală: Studiu pentru atacul de la Smârdan, de Nicolae Grigorescu, ulei pe pânză; Muzeul Național Brukenthal