De ce statuile egiptene au atât de des nasul spart

De la Sfinxul din Giza până la busturile lui Tutankhamon sau ale altor faraoni legendari, majoritatea statuilor egiptene au nasul spart. Ar putea fi efectul trecerii timpului sau un act deliberat?

Statuile lui Tutankhamon, Akhenaton, Hatshepsut sau ale marilor faraoni, vechi de mii de ani, au ajuns până la noi oarecum uzate, sparte.

Nu timpul a fost vinovat pentru dispariția nasului. Și cu atât mai puțin o serie nefericită de accidente. Ceea ce contemplăm este rezultatul unor acte deliberate. Vandalism. „Dacă atât de multe statui egiptene sunt lipsite de nas, este pentru că au fost deteriorate în mod intenționat în Antichitate”, a explicat Dimitri Laboury, egiptolog și cercetător principal la Universitatea din Liège.

Vechii egipteni credeau că statuile sunt impregnate de magie.

În cultura iudeo-creștină, ființa umană este constituită, în mare, din două elemente: sufletul și trupul. „La egiptenii din Antichitate, această ecuație este mult mai complexă”, amintește Dimitri Laboury. „Trupul este ca o haină în care locuiește ba-ul. Ba-ul este unul dintre elementele constitutive ale ființei umane, capabil să treacă din lumea celor vii în lumea de dincolo. În momentul morții, ba-ul, sub forma unei păsări, se întrupează în statuia care a fost modelată după chipul său”. Aceste statui sunt vii! A le vandaliza înseamnă a ataca direct puterea cuiva. Obiectivul: prin neutralizarea ba-ului, este ucis (simbolic). Pentru că, cred încă egiptenii, ceea ce este spus sau reprezentat există.

Rezultatul luptelor politice

Distrugerea a fost tactica adoptată după domnia faraonului Akhenaton, tatăl lui Tutankhamon, a cărui reformă religioasă în favoarea unui singur zeu (Aton) a condus țara sa la un eșec total.

„La moartea lui Akhenaton, pentru a șterge haosul pe care l-a semănat, s-au spart statuile, a fost șters numele său de pe clădiri”, spune Dimitri Laboury, autorul unei biografii despre faraonul disprețuit al Noului Imperiu („Akhenaton”, ed. Pygmalion).

La fel s-a întâmplat și în cazul reginei Hatshepsut, când succesorii ei au dorit să-și consolideze legitimitatea pe tron: distrugerea efigiilor însemna a-și însuși puterea. În perioada post-faraonică, odată cu apariția creștinismului, copții din Egipt i-au persecutat pe păgâni și au distrus statuile pentru a le împiedica practicile religioase.

„Totuși, nu se distruge orice”, subliniază Dimitri Laboury. Conform observațiilor specialiștilor, în 95% din cazuri se atacă mâinile (ca organ de acțiune al oricărei ființe umane), uraeusul (acea cobră care tronează pe fruntea faraonilor și simbol al puterii), dar și nasul: „Nasul este organul care primește suflul vieții – a sparge nasul înseamnă a priva sursa vieții”, a spus egiptologul. Ca și cum s-ar sufoca sufletul defunctului în interiorul statuii.