INTERVIU – Cineasta Ioana Mischie, despre hazul de necaz ca formă „aproape terapeutică”

Ioana Mischie vorbește într-un interviu acordat Curatorial despre „Catane”, debutul ei regizoral în lungmetraj de ficțiune, printre primele proiecte românești realizate cu producție verde, care a fost ales cel mai bun film de debut la premiile Gopo decernate în 4 mai 2026, unde a fost premiat și pentru imagine (George Dăscălescu).

Recent, după un parcurs național și european, lungmetrajul a avut premiera hollywood-iană, la Beverly Hills Fine Arts Theatre, cu reacții entuziaste, deschizând astfel un traseu american notabil.

Lungmetrajul filmat în Munții Apuseni a fost realizat utilizând resurse, decoruri și obiecte conform unei metodologii inovatoare în industrie, menită să reducă amprenta de carbon și să promoveze practici sustenabile în cinematografie.
Este o poveste despre toleranță, empatie și împăcare într-o lume a contrastelor profunde.

O echipă de inspectori, intrigată de faptul că toți locuitorii satului Catane solicită ajutor social, merge să investigheze cazul neobișnuit. Într-un sat care pare neatins de civilizație, descoperă o comunitate aparte, care și-a creat propriile reguli condamnabile pentru a supraviețui, foarte unită în încercarea de a găsi soluții creative la probleme. Comisia este trimisă în teren pentru a stabili „adevărul”, însă descoperă, în schimb, o întreagă odisee de adevăruri contradictorii. În confruntarea cu inspectorii, sătenii răspund cu planuri ingenioase, umor și improvizație sofisticată.

„Filmul și cultura, în general, ne unesc aproape organic, senzorial. Suntem cu toții parte dintr-un organism viu, dar, izolându-ne în ecrane disparate, ne pierdem această superputere a conectării reale. Dacă reușim să ne reapropiem, putem ajunge să dezbatem, să construim împreună”, spune Ioana Mischie în interviu.

 

„Catane”, un film care s-a lăsat așteptat, reprezintă el acum cea mai bună variantă a proiectului început în urmă cu mai bine de zece ani?

Ioana Mischie: Reprezintă cea mai colaborativă versiune a proiectului. Este o oglindă nu doar a unui proiect imaginar, ci a unei echipe și a unei realități culturale în care trăim, a societății. Altfel, în mine este o negociere asiduă între dimensiunea analitică și dimensiunea intuitivă, pe care le iubesc în egală măsură. Cred că scenarista din mine ar spune întotdeauna că forma ideală a proiectului este cea imaginată inițial în textul extins, în moodboard-urile de sute de pagini, în schițele de personaj ultra-minuțios detaliate, în story-bible-ul captivant, dar regizoarea din mine ar crede cu tărie că forma filmată este cea mai poetică formă a proiectului, pentru că reprezintă punctul de intersecție al unui întreg imaginar colectiv într-un context dat, al planului detaliat, dar și al hazardului. Iubesc acest rollercoaster de contraste și consider că alcătuiește în filigran complexitatea vieții. Iubesc să îmbin scenariul și improvizația.
Scenariul a fost visul meu, dar filmul este visul nostru comun, colectiv. Cele două diferă, dar nu sunt într-o relație ierarhică de tipul scenariul e mai bun decât filmul sau filmul e mai bun decât scenariul, ci într-o relație de co-sprijinire, co-propulsare, co-avansare a unei idei.
Partea cu adevărat revelatoare a filmului este că aduce la viață nu doar secvențe din scenariu, ci și momente improvizate, continuate, extinse, pe care eu personal le consider geniale. Și, mai presus de orice, filmul este vital de explorat acum, în contextul social complicat în care ne aflăm.
Filmul a fost proiectat în 40 de orașe în România și, la cererea publicului, poate fi extins și în alte orașe. De asemenea, s-a bucurat de o călătorie extinsă la festivaluri de clasă A și de premii internaționale pentru cel mai bun film, cel mai bun scenariu sau cea mai bună muzică.

Cât de mult a ajutat participarea în programe internaționale de dezvoltare?

Ioana Mischie: Programele internaționale de dezvoltare Berlinale Talents – Script Station, Sundance Workshop, Les Arcs Film Schools Village, See Fest Accelerator, Low Budget Film Forum, Fest Pitching Forum m-au ajutat să transform o poveste locală într-o lume ficțională universală. Au însemnat enorm pentru parcursul meu profesional, pentru că am învățat multiple școli de gândire și multiple practici scenaristice. Aceste programe mi-au format un standard internațional înalt.
Dar recunosc că, la un moment dat, îndrăgostindu-mă mult prea tare de această idee de lifelong learning, începusem să primesc feedback-uri divergente care mă îndepărtaseră foarte mult de ADN-ul original al proiectului. Ca atare, a fost nevoie de o perioadă amplă de contemplare în care, ca într-un proces alchimic, să separ ce este realmente esențial pentru poveste de ceea ce este know-how scenaristic distant. M-am reîntors la primul draft și l-am rescris ținând cont doar de ceea ce mi s-a părut esențial.

„Îi încurajez pe toți cei aflați la debut să nu își abandoneze idealurile creative”, ai îndemnat recent. Care a fost momentul-cheie, cel în care ai știut că va exista cu siguranță?

Ioana Mischie: Mi-am dorit foarte mult să existe acest proiect și nu am abandonat acest proiect nici când părea totul absolut catastrofal. De-a lungul anilor au fost foarte mulți producători cu experiență care mă descurajau spunându-mi că este mult prea dificil pentru un film de debut și poate ar fi mai înțelept să încep cu un film care are un singur personaj într-o cameră, sau îmi spuneau că va fi imposibil să obțin bugetul, sau îmi spuneau că nu pot regiza pentru că am un corp prea firav și nu aș putea gestiona o echipă amplă. Dar pur și simplu nu i-am crezut. Cred că sunt locuită de o cantitate substanțială de idealism și folosesc acest idealism ca pe o superputere și ca pe o ancoră pentru a face proiecte care necesită mult curaj. Cred mult în puterea poveștilor de a persista și de a ajunge la oameni. Sper ca simpla existență a acestui film să încurajeze foarte mulți profesioniști tineri să își mențină autenticitatea și să își apere drepturile și idealurile până la capăt.

Câte variante a cunoscut povestea „Catane” în tot acest timp? Care au fost principalele surse de inspirație pentru tâlc și personaje?

Ioana Mischie: Povestea a cunoscut cel puțin 12 draft-uri radical diferite în mai mult de un deceniu, combinând comicul și dramaticul în diverse proporții, conținând un număr exponențial mai mare de personaje, explorând exponențial mai multe schimbări de situație. A avut la bază o constelație de surse de inspirație: fapte reale, statistici, experiența personală de a copilări la țară, într-un sat izolat, și mult, foarte, foarte mult imaginar poetic.
Îmi place să ficționalizez realitatea, să o condensez și să o extind în maniere care să o facă mai perceptibilă, mai relevantă, mai memorabilă. Interesantă a fost și rescrierea de pe platou, născută ad-hoc din interacțiunile sublime cu actorii și cu sătenii. Și, desigur, rescrierea de la montaj, unde filmul a evoluat de la un first cut de trei ore și jumătate la versiunea finală de o oră și jumătate, care îi păstrează esența.

Cum ai ales actorii și cum a fost lucrul cu ei?

Ioana Mischie: Am avut marea onoare să lucrez cu actori foarte creativi, indiferent de vârstă, extrem de pasionați și foarte respectuoși cu mine ca debutant, care au înțeles din prima povestea și au căutat să o îmbogățească cu dimensiuni cât mai înălțătoare. Le sunt recunoscătoare tuturor!
La filmări sunt o persoană destul de rezervată, nu complimentez în exces, însă în realitate adoram fiecare secundă filmată.
Unii dintre actori au rămas alături de proiect încă de la scurtmetrajul care l-a precedat, în timp ce alții s-au alăturat pe parcurs.Costel Cașcaval a redat un inspector emblematic, cu o prezență puternică și memorabilă, în timp ce Mihai Mălaimare a îmblânzit și a propulsat universul rural cu o carismă imensă, de o naturalețe cuceritoare. Iulia Lumânare a construit un rol complicat cu o țesătură emoțională rafinată, lucrată în filigran, cu o finețe rară, iar Cristi Bota aduce în film o interpretare cu totul creativă și îl transformă pe Stavarache într-un personaj memorabil, surprinzător. Fiecare actor și fiecare actriță din acest film adaugă sublim și creativitate poveștii: Bogdan Farcaș, Nelu Serghei, Corneliu Ulici, Flavia Hojda, Pavel Ulici, Mihai Dinvale, Tudorel Filimon, Marina Dascălu, Liana Mărgineanu, Ioana Abur, Alexia Bodi, Antonia Bodi, Robert Rădoveneanu, Alina Chivulescu, Ioana Casetti, Roro Șerban. Fiecare propulsează povestea filmului și îi adaugă o aură creativă extinsă.
Un imens omagiu fabulosului actor Mihai Dinvale, care nu mai este printre noi și care a îmbogățit filmul atât de frumos! Croitorul este un personaj memorabil.
Paradoxul este că atât în casting, cât și în echipă, am colaborat cu oameni foarte foarte foarte diferiți, cu personalități diferite, însă întâlnirea noastră a creat un nou tipar de armonie.
Un rol ultra-important l-a avut Domnica Cârciumaru, directoarea de casting. Mulțumită ei am reușit să cunosc o multitudine de actori de excepție, care au dat filmului o forță, o delicatețe și o diversitate de registre interpretative pe care le consider esențiale pentru identitatea proiectului.
Cred că România are foarte mulți actori talentați și mi-aș dori să existe cât mai multe proiecte care să îi pună în valoare la nivelul pe care îl merită, oferindu-le spațiu real pentru complexitatea și forța lor artistică.

Hazul de necaz este un mecanism cultural central în regiune. Cum l-ai transpus într-un limbaj vizual și actoricesc contemporan?

Ioana Mischie: Cred foarte mult în acest „haz de necaz” ca formă aproape terapeutică, dar și ca formă de curaj, în special într-o societate în care se promovează predominant traumele și adâncirea lor. Hazul de necaz este forma noastră ancestrală de supraviețuire. Râsul este o formă de demnitate.
Pentru mine, este mai mult decât un simplu condiment al poveștii, este un mod de a trăi. Întregul film are o atmosferă bittersweet, însă fără a deveni bucolic sau pastelat, ci rămânând autentic.
În egală măsură, limbajul vizual și umorul vizual mă pasionează dintotdeauna. Filmul are multe secvențe non-verbale. Am căutat să nu folosim „planting & payoff” doar în scenariu, ci și în scenografie, costume, make-up, hair. Fiecare obiect care apare în film are un rol bine definit și o călătorie proprie.
Fiind o poveste cu personaj colectiv, ne-am dorit să creăm o comunitate extinsă, atât umană, cât și non-umană, care să evolueze organic, să aibă un fel de magnetism propriu.

L-ai descris ca film „luminos”, ce înseamnă? Se referă la imagine, ton, miză emoțională sau la toate laolaltă?

Ioana Mischie: Se referă la un spectru emoțional, în primul rând. Toate converg spre această atmosferă solară, aproape meditativă. În trecut, am făcut un scurt film numit „Rectangular Sun”, unde ecranul de cinema e portretizat ca un soare. Cam așa intenționam să fie privit și filmul. Spectrul emoțional al filmului, deși variază destul de mult de la început până la final, are predominant un ton uplifting. Este menit să ne aducă mai aproape, indiferent din ce registru de gândire sau de acțiune venim. Un spectator a descris filmul drept o pictură cu lumină și ne-a onorat mult această descriere.

Vorbești despre nevoia unei „vindecări colective”. Ce formă ia această vindecare în film?

Ioana Mischie: În film asistăm la o constelație de micro-vindecări comunitare și individuale. Totuși, nu este o vindecare sistemică, societală, păstrând o fereastră amplă care ne responsabilizează să tindem spre asta în continuare. Trecând prin momente de cumpănă, personajele se transformă radical și fiecare își descoperă piesa de puzzle lipsă. Inspectorul, dintr-o poziție autoritară, axiomatică și reducționistă, devine mai blând, mai empatic, capabil să înțeleagă perspective multiple. Primarul, dintr-un punct impunător și atotștiutor, ajunge să se sacrifice pentru întreaga comunitate.
Este o vindecare totală? Nu, dar este un pas intermediar vital. Fără această apropiere între tabere divergente nu putem construi vindecări pe termen lung.
În plan spectator, filmul generează o colecție de întrebări. Cum anume putem vorbi deschis despre rănile noastre individuale și colective? Cum anume le putem vindeca? O rană sistemică nu poate fi vindecată de o singură persoană, ci este nevoie de o comunitate întreagă. Sper ca acest film să fie un îndemn spre deschidere, dialog și reconectare pentru persoane din toate registrele sociale.

Cum comunici vizual și narativ ideea că aparențele pot ascunde uneori esențialul?

Ioana Mischie: Filmul are un aspect vizual aproape perfect, fiecare cadru pare un tablou, dar sub acea aparență perfecțiune dreptunghiulară se ascund incredibil de multe imperfecțiuni. Și exact asta a fost intenția. Să redăm contrastele lumii în care trăim.
Sătenii din film duc aparențele la extrem — pretind că au handicap, pe hârtie, fiind perfect sănătoși. Dar această situație nu le este specifică doar lor. Cu toții pretindem că avem vieți perfecte pe net, deși în realitate trăim cele mai adânci depresii. Este un îndemn spre transparentizare, spre autenticitate.

În ce sens consideri filmul un „manifest unificator”?

Ioana Mischie: Idealul este ca filmul să aducă împreună perspective diametral opuse și să găsească un numitor comun atunci când orice speranță pare pierdută. Cred că avem nevoie de această atitudine într-o societate atât de fragmentată, aproape nefuncțional de fragmentată. Filmul și cultura, în general, ne unesc aproape organic, senzorial. Suntem cu toții parte dintr-un organism viu, dar, izolându-ne în ecrane disparate, ne pierdem această superputere a conectării reale.
Dacă reușim să ne reapropiem, putem ajunge să dezbatem, să construim împreună.
Deși premisa din film are ca pretext comunitatea de săteni care pretind că au handicap și autoritățile menite să îi pedepsească, în realitate poate fi aplicabilă și conflictului dintre generații, conflictului dintre clase sociale, conflictului dintre orice tabere aparent divergente.
Îmi doresc să înlocuiesc ideea de conflict din structurile narative cu ideea de echilibru. Mi se pare exponențial mai important să ne concentrăm pe moduri creative prin care putem echilibra lumea în care trăim.

Ce a presupus proiectul ca „manifest pentru sustenabilitate”? Cum l-ați dezvoltat? Ce a presupus respectarea metodologiei inovatoare în industrie menită să reducă amprenta de carbon și să promoveze practici sustenabile în cinematografie?

Ioana Mischie: A presupus o metodologie cu totul nouă, care s-a născut organic din scenariu. În poveste, sătenii improvizează echipamente de handicap din obiecte pe care le au la îndemână. Cea mai importantă categorie verde a fost scenografia. Toate obiectele din scenografie au fost obținute prin repurposing al unor obiecte nefolosite și sunt în continuare conservate pentru proiecte viitoare. Scaunele cu rotile au fost realizate din scaune normale, la care s-au adăugat roți de bicicletă. Cârjele au fost realizate din lemne, araci reinterpretati. De asemenea, costumele au fost abordate într-o manieră foarte creativă — costumul croitorului este realizat dintr-o colecție de nasturi multicolori, combinați creativ cu textile existente.

De asemenea, ca management de platou, am avut o echipă de 100 de persoane într-un sat de munte ultra-izolat. În loc de sticle de plastic pentru apă, fiecare membru al echipei a primit sticle de sticlă personalizate, pe care le-am păstrat pe toată perioada filmării (le folosesc și acum în călătoriile pe care le fac). Hrana pentru echipă a fost asigurată din produse locale, de la localnicii din sate. Am avut bucătari pe toată perioada filmării, care găteau mâncare proaspătă, folosind resurse electrice minime. Din acest proces de lucru s-a născut un vis extins — ca la următoarea filmare să facem o bucătărie solară, încălzită exclusiv de un sistem ghidat de lumina soarelui, și astfel să avem un sistem total circular de gestionare a hranei.

Ca abordare vizuală, am avut un second unit care a filmat exclusiv cu lumină naturală, iar în main unit am căutat să folosim strategic fiecare resursă pentru a ne încadra în cele 12 ore de filmare.

Pentru mine, sustenabilitatea nu a fost un check-point, ci o poziție morală, poate chiar vitală în industria de film, și este fundamental legată de filosofia și de povestea filmului. Pe parcurs s-a întâmplat ceva magic nu doar în timpul filmului, ci și după. La filmare, toată lumea începuse să vină cu idei creative în această direcție. Iar după filmare, într-unul dintre interviuri am menționat că mi-ar plăcea să existe un serviciu Glovo care să culeagă toată mâncarea și obiectele utilizabile de la o filmare și să le trimită gratuit celor care au nevoie de ele. Și ce credeți că s-a întâmplat? Am primit un apel de la Glovo, cum că putem face asta. Asta înseamnă că filmul devine și un deschizător de drumuri pentru alte proiecte sustenabile din domeniul cinematografiei.

În viitor, îmi doresc să putem expune unele obiecte simbolice din film, să le refolosim creativ și să existe o circularitate și o atenție sporită pentru universul vizual al unui proiect cinematografic.

Cum speri să fie primit filmul de comunitățile rurale? Dar de publicul urban?

Ioana Mischie: Circuitul festivalier a adus filmul pe trei continente până în prezent. Iar în țară, până acum, filmul a fost distribuit de Film Forum în 40 de orașe din țară, pentru care suntem recunoscatori.
Paradoxul este însă că aceste cinematografe sunt predominant în orașe, nu și în sate. Cinci județe din România nu mai au săli deloc.
Pentru a ajunge la publicul din comunități rurale, vom avea nevoie de sprijin extins pentru a organiza caravane, ceea ce implică anumite costuri pentru echipamentele de proiecție si deplasare. Și aici ar fi util să formăm un parteneriat cu instituții de stat, cu instituții private, cu producătorii de proiectoare și de ecrane de proiecție, pentru a ajunge la oameni, în comunități izolate.

Nu în ultimul rând, ar fi o discuție extrem de importantă de avut la nivel național cu Ministerul Culturii: ce soluții putem găsi pentru a aduce proiecte culturale la sat ca strategie sistemica? Filmul a fost produs aproape integral într-un sat și ar fi o bucurie imensă să ne reconectăm cu publicul rural. În egală măsură, sunt foarte multe alte filme și forme de arta care ar fi benefice pentru un public rural. Cum putem face sa cream o infrastructură durabilă și în aceasta direcție?

Unul dintre cele mai frumoase complimente pe care le-am primit a fost de la un spectator care ne-a spus că nu mai ajunsese de 50 de ani într-o sală de cinema și s-a bucurat nespus de acest proiect.

„Catane” nu este un film despre un sat sau despre un oraș, ci despre modul în care învățăm să trăim unii cu alții, despre modul în care, indiferent de unde venim, avem deschiderea să ne privim și să dialogăm. Îmi doresc ca filmul să își continue călătoria și, inspirați de acest parcurs, să aducem la viață,din ce în ce mai multe proiecte multi-generaționale care vorbesc despre justiție socială și ne invită să o re-echilibrăm.