INTERVIU – Cristian Mungiu, în postura de fotograf: ”Ideal e ca fiecare să învețe să fie atent la filmul vieții lui”

Cristian Mungiu prezintă la noul Art Safari fotografii pe care le-a realizat în timpul documentării pentru lungmetrajul „Fjord”, care i-a adus anul acesta la Cannes cel de-al doilea Palme d’Or din carieră și care este favorit să primească mai multe nominalizări la Oscar, inclusiv pentru „cel mai bun film”.

Expoziția „Cristian Mungiu. Fjord, fotografii” poate fi vizitată începând cu 18 septembrie până la începutul lunii noiembrie în pavilionul din Piața Amzei 13. Arhitectura expozițională e semnată de Diana Nicolaie, iar coordonator este Maria Ionescu.

Fiecare imagine are în spate o poveste, o întâmplare sau o conversație, transformând procesul de documentare pentru „Fjord” într-o experiență în sine.

„Pregătirea filmelor este pentru mine perioada cea mai fericită din tot procesul de fabricație. Atunci îmi este permis să colind locuri minunate și să intru în vorbă din senin cu tot felul de oameni cu pretenția că muncesc. Fotografiez mult în acele perioade, nu doar pentru filmul care va ajunge pe ecrane, ci și pentru cel mai minunat film, al vieții mele făcând filme. Reușesc prea puțin să vi-l povestesc cum se cuvine pe acela, însă încep deocamdată cu aceste fotografii făcute în perioada documentării noastre pentru «Fjord». (Sunt însoțite toate de multe întâmplări și amintiri pe care sper să apuc să vi le povestesc într-o zi)”, descrie Cristian Mungiu expoziția.

Despre Cristian Mungiu

Cristian Mungiu (n. 1968, Iași) este unul dintre principalii reprezentanți ai Noului Val al cinematografiei românești. A câștigat în 2007 Palme d’Or, principalul trofeu al festivalului de la Cannes, cu drama „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”. Acesta i-a adus și două premii din partea Academiei Europene de Film și un trofeu FIPRESCI la San Sebastián, între altele.
Cineastul a mai prezentat pe Croazetă filmele „Occident” (2002, în Caméra d’Or), „Amintiri din Epoca de Aur” (2009, în Un Certain Regard), „După dealuri” (2012, competiție, premiat pentru scenariu), „Bacalaureat” (2016, competiție, premiat pentru regie) și „R.M.N.” (2022, competiție).
În plus, filmele lui au fost nominalizate la premiile César, David di Donatello, EFA și Goya.

Anul acesta, după ce a câștigat al doilea Palme d’Or cu „Fjord”, care îi are în rolurile principale pe Sebastian Stan și Renate Reinsve – părinții unei familii de imigranți români ce locuiește în Norvegia și face obiectul unei anchete –, a prezentat în Franța expoziția de fotografie „Biografia unui povestitor”, la Festivalul de Film de la La Rochelle (FEMA), unde cineastul a fost invitat de onoare.
Lungmetrajul scris, regizat și produs de el urmează să fie lansat în cinematografele românești toamna aceasta.

În interviul acordat Curatorial el punctează că documentarea este experiența întotdeauna mult mai amplă, mai detaliată și mai complexă decât filmul care rezultă și măcar la fel de captivantă. Călătorește mult și consideră că, pe cât de departe de casă se află, „senzația de călătorie într-o lume paralelă e mai desăvârșită”. Mungiu filmează și fotografiază zilnic, de mult timp, iar un film pe care îl va face cândva va reuni fotografiile și poveștile adunate în anii de documentare.

Spuneți că pregătirea unui film este perioada cea mai fericită pentru dumneavoastră. Ce pierdeți și ce câștigați în momentul în care documentarea se transformă în filmare?

Cristian Mungiu: Filmarea vine cu foarte multă responsabilitate și stres pentru că abia atunci vezi cât din ce ți-ai propus chiar iese așa cum ai intenționat. Fiecare secvență se obține cu foarte multă trudă și, oricât ai pregăti de precis fiecare moment, reușita depinde și de alții, de context, de inspirație, de ziua pe care o prind actorii.

Când fotografiați în timpul documentării, priviți deja cu ochiul regizorului sau sunteți pur și simplu un observator?

Cristian Mungiu: Majoritatea fotografiilor pe care le fac sunt făcute din plăcerea de a fotografia și n-au nimic de a face cu filmul. Dar da, fiind în prospecție, identific în paralel și cele mai potrivite potențiale cadraje pentru mai târziu.

Filmul nevăzut, cel al vieții dvs. făcând filme, spune mai multe despre creator decât filmele pe care le vede publicul?

Cristian Mungiu: Din păcate, nu reușesc să va împărtășesc acel film suficient de bine pentru că el e viață în timp real. Însă crampeie din el se regăsesc în fotografiile mele, în ceea ce scriu și povestesc, dar și în filme, desigur. Filmele sunt mult mai aride și epurate decât experiența care le înconjoară, pentru că intervine un filtru, o rigoare narativă care reține doar ce e strict necesar. Ideal însă e ca fiecare dintre noi să învețe să fie atent la filmul vieții lui, care e cel mai important. Cred că alții numesc asta poezie.

Fotografiile din timpul documentării surprind oameni și locuri înainte că ele să fie transformate de ficțiune. Ce vă atrage instinctiv să fotografiați și ce rămâne în afară cadrului?

Cristian Mungiu: Fotografiez doar dacă conținutul îmi vorbește și încadratura mă convinge, altfel trec mai departe. Nu tot ce observi interesant se pretează a fi fotografiat. Caut un fel de compoziție plastică, atunci când nu fotografiez chipuri. La portrete, caut fie să suprind instantanee cu oameni pe care încerc să îi surprind când nu sunt conștienți de ei înșiși, fie rețin chipurile care mi se pare că spun o poveste și încerc să iau oamenii aceia mai târziu în film, ca figuranți. Fiecare chip spune ceva despre acel om, biografia lui i se citește pe față.

Fiecare fotografie este însoțită de întâmplări și amintiri. Cât de importante sunt aceste povești pentru felul în care privim imaginea? Poate o fotografie să fie înțeleasă pe deplin fără povestea din spatele ei?

Cristian Mungiu: Desigur, va fi înțeleasă altfel, căci doar autorul are contextul. Dar orice comunici va fi înțeles altfel și interpretat – e în firea lucrurilor și e cu atât mai de așteptat la fotografie. Uneori e bine să lași fotografiile să se exprime fără vreo poveste adăugată, alteori îmi place să le însoțesc de context. În expoziția de fotografie din Franța am avut o secțiune biografică: casa de la Iași, observatorul astronomic, ceramica ce acoperă pereții casei, hanul din Basarabia al bunicii fotografiat în 1937, 1991 și 2024 și așa mai departe. Fiecare dintre acele fotografii au o grămadă de povești pe lângă ele, care le întregesc. Sper să apuc să le scriu.

În timpul documentării pentru „Fjord”, care a fost cea mai neașteptată întâlnire care și-a găsit, direct sau indirect, locul în film? Ați căutat conștient oamenii sau frumusețea peisajului?

Cristian Mungiu: Am descoperit cât de frumoasă și spectaculoasă este Norvegia, în documentare. În prospecție, caut locații care să semene structural cu ce mi-am închipuit când am scris scenariul. De exemplu, aveam nevoie de două case oarecum izolate – aflate una lângă cealaltă – la capătul unui fiord și le-am căutat cu răbdare până le-am găsit. Apoi sigur că te și adaptezi, încet, încet locația virtuală din timpul scrisului se combină cu cele mai bune opțiuni pe care le găsești pe teren, dar de regulă aleg lucruri care sunt aproape de ce mi-am imaginat și care au atmosfera, forța plastică, profunzimea de câmp, rigoarea vizuală, armonia, cromatica în tonul filmului. Personajele le aleg din baze de date de casting, nu în prospecții, dar și acolo caut fețe expresive, actori care pot evoca oameni obișnuiți, nu chipuri frumoase și trupuri armonioase.

Expoziția poate fi privită că un jurnal de călătorie, că un making-of sau că o lucrare artistică de sine stătătoare. Dumneavoastră cum ați vrea să fie ”citită”?

Cristian Mungiu: O să o vedeți și o să judecați singuri la Art Safari. Pentru mine, sunt fotografii și serii de fotografii generate de experiența traiului în Norvegia și fac parte, dacă vreți, din gestul artistic mai amplu de a-mi documenta experiențele prin fotografie. Am și fotografii de making of și de pe set, dar sunt subiectul unui alt fel de comunicare.

Cât de mult influențează locurile reale pe care le descoperiți scenariul? Vi s-a întâmplat ca un spațiu sau un om întâlnit întâmplător să schimbe radical un personaj sau o scenă?

Cristian Mungiu: Locațiile reale sunt foarte importante, pentru că scenariile mele descriu în detaliu acțiuni care trebuie să se poată întâmpla precis în plan secvență în locuri reale. Dacă drumurile, construcțiile, elementele nu sunt în raportul potrivit, locația nu va funcționa la descrierea acțiunii dintr-un singur plan. Însă ne-am învățat deja să judecăm locațiile după aceste criterii și, de regulă, de când le descoperim, ne imaginăm cum s-ar putea desfășura acțiunea acolo încât să descriem totul dintr-un singur plan încercând să arătăm și cât mai mult din spațiu.

La filmare, încerc să rămân liber și să profit de toate surprizele pe care mi le facilitează contextul, întâmplarea, norocul și imaginația mea. Însă în general secvențele sunt gândite în timpul scrierii și cam așa rămân. Doar concretizarea lor e influențată de locație, însă uneori aduce nuanțe extraordinare. E o secvență în „Fjord” unde Mihai (Sebastian Stan) taie lemne, iar Lisbet (Renate Reinsve) iese din casă să îi aducă o veste. E un moment pivotal al filmului, iar la filmare am decis că fiecare se va întoarce către casă pe o altă ușa, de acolo înainte în film fiecare o va lua pe drumul lui, cu ideile lui. Înțelegerea asta a secvenței s-a conturat mai bine vizual când am filmat, înțelegând mai bine ce ne oferea decorul. De regulă, pregătim fiecare detaliu, nu ne bazăm pe șansă. De exemplu, pe platou este cineva însărcinat să atragă animalele în cadru și „Fjord” nu face excepție. Sunt multe cadre traversate de păsări și ăsta e rezultatul muncii cuiva și al preocupării noastre pentru aceste detalii, nu e o întâmplare.

Simțiți că, odată ce filmul este terminat, o parte din farmecul acestuia rămâne în urmă, în timpul documentării?

Cristian Mungiu: Desigur, experiența este întotdeauna mult mai amplă, mai detaliată și mai complexă decât filmul care rezultă și măcar la fel de captivantă. Expriența relocării în Norvegia pentru mai multe luni a fost extraordinară, am fost ca într-un timp și spațiu paralele: în această lume și, totuși, în altă. Se întâmplă la fiecare film, însă cu cât ești mai rupt de casă, cu atât senzația de călătorie într-o lume paralelă e mai desăvârșită.

Dacă ar trebui să faceți un film exclusiv din fotografiile și poveștile adunate în anii de documentare, ce ar spune despre România și despre dumneavoastră?

Cristian Mungiu: Sper să îl fac. Nu unul, ci mai multe, căci am foarte mult material. Filmez și fotografiez de 40 de ani. Am montat recent niște materiale pentru introducerea cărții despre bunica mea, în Franța, dar și pentru expoziția de fotografie pe care am avut-o acolo. Un video despre drumul pe care îl fac în fiecare dimineață de 15 ani ducând copiii la școală și traversând aceeași pădure în toate anotimpurile. Adesea filmez acest drum, imagini însoțite audio de știrile care se întâmplă să fie în acea zi, iar după zeci de filmări și de știri ”esențiale” pentru moment, dar irelevante când le revezi mai târziu, rezultă o poveste foarte evocativă despre raportul dintre viață și timp, dintre relevanță și efemer.

Fotografie realizată de Cristian Mungiu în Norvegia; publicată prin amabilitatea artistului