INTERVIU – Lea Rasovszky: Feminitatea este un teritoriu viu, contradictoriu și în continuă transformare

Lea Rasovszky vorbește într-un interviu acordat Curatorial despre cel mai recent demers artistic al ei, devenit dintr-o nouă întâlnire cu sine, maternitatea, despre feminitate și feminism, despre libertatea de reinventare, despre identitate și transformare.

Instalații cu picturi, obiecte ready-made și cu insecte redau figuri feminine reale și imaginare, inspirate de vise și amintiri. Împreună, vorbesc despre continuitate și solidaritate între generații de femei.
Expoziția autobiografică „I Met You Later in Life” a artistei Lea Rasovszky este găzduită de ISHO Office 1 din Timișoara până spre jumătatea lunii octombrie, după care va ajunge la Mobius, în București.

Lea Rasovszky, născută în 1986, la București, cu studii la Universitatea Națională de Arte, a debutat expozițional solo în 2004. De atunci a avut numeroase alte prezentări și a participat la zeci de expoziții colective. Între altele, în 2015 a fost inclusă expoziției „Inventing the Truth. On Fiction and Reality”, alături de Michele Bressan, Carmen Dobre-Hametner, Alex Mirutziu, Ștefan Sava și Larisa Sitar, parte din prezentarea României la Bienala de la Veneția.

Este co-fondator al organizației nonguvernamentale MATKA, ce promovează din 2015 educația prin artă și creativitate, concentrându-se pe zonele defavorizate din București și implicând artiști plastici și alți reprezentanți ai comunității creative. În 2020, a pus bazele, alături de alți artiști, colectivului Atelierele Malmaison și este și cofondator al L1 Artist Collective.

Ce a declanșat întâlnirea cu sine și cum s-a transformat ea dintr-o experiență intimă într-un demers artistic public?

Lea Rasovszky: Cred că m-am întâlnit cu mine de mai multe ori în acest continuu proces de formare și transformare. Au fost diverse momente în viața mea când am simțit că o etapă se încheie și că trebuie să o las în urmă pentru a începe o alta, cu un altfel de eu, unitar în profunzime, dar cu multe valuri la suprafață, un eu treptat tot mai capabil să se debaraseze de ceea ce nu îi mai este de folos, cu experiența acumulată, mai conectat cu mine însămi într-un mod mai substanțial și ireversibil. Mereu am simțit că este un proces dificil, uneori chiar heartbreaking, dar inevitabil și, treptat, am învățat să recunosc semnele, să am încredere în instinctele mele și să merg mai departe.

Cred că fiecare dintre aceste întâlniri cu mine a lăsat în urmă ceva și a făcut loc altui lucru. Uneori cu pierderi, alteori cu revelații, aproape întotdeauna cu senzația că ceea ce se construiește nu este neapărat o versiune nouă, ci una mai apropiată de ceea ce eram deja, ascunsă sub straturi de experiențe, așteptări, frici și forme de adaptare. Un proces de desprindere, dar și de apropiere.

Întâlnirea cea mai importantă, în care am simțit cu adevărat că balastul cade deodată și ceea ce rămâne este un nucleu visceral și crud, a fost pentru mine maternitatea. Această experiență a fost și este un mix furtunos, dar și dulce, de afirmare a unui eu matur, cu un portofoliu complex de emoții parcurse, dar care se ancorează puternic și într-o esență proprie, stabilă. O experiență care nu a venit cu o formă definitivă a mea, ci, dimpotrivă, cu o multitudine de întrebări și transformări, prin care am fost nevoită să mă privesc din nou, într-un alt context și cu o altă responsabilitate.

Și, desigur, ca orice îmi acaparează inima și mintea, s-a transformat într-un demers artistic: „I Met You Later in Life”, un proiect pe care îl pregătesc inside-out de 5 ani și care înseamnă pentru mine marcarea unui moment esențial în formarea mea personală și profesională.

Împletești pictura cu obiecte găsite în instalații care fac, deopotrivă, trimitere la reverie și la realitatea societății actuale. Care este relația dintre ce înseamnă pentru tine să fii femeie și ceea ce societatea spune că ar trebui să însemne?

Lea Rasovszky: Obiectele sunt artefacte sentimentale ale istoriilor noastre personale. Mă pasionează arheologia asta sensibilă și ușor magică în care obiectele joacă rolul unor martori aflați la limita dintre lumea noastră interioară și cea exterioară. Ele păstrează urme, gesturi, atașamente și povești, uneori chiar și atunci când noi nu mai știm să le formulăm în cuvinte. Mi se pare fascinant felul în care un obiect aparent banal poate deveni o extensie a unei persoane și poate purta cu el o întreagă istorie afectivă.

Societatea are multe probleme pe care le observ de multă vreme, cam de când am început să înțeleg ce înseamnă societate și acest set de reguli, explicite sau implicite, prin care ne este definit locul în lume. Pentru mine, a fi femeie înseamnă a fi om în deplinătatea sentimentelor, trăirilor și libertății. Nu accept nicio formă de încorsetare din partea societății, nu accept constrângerile și cutumele care insistă să acapareze corpurile, inimile și mințile femeilor și pun la îndoială tot ceea ce ni se servește orbește ca fiind o cale potrivită.

Cred că există o presiune constantă de a încadra femeile într-o serie de roluri recognoscibile și acceptabile, de a le spune cum să arate, cum să iubească, cum să fie mame, partenere, fiice, profesioniste sau pur și simplu cum să existe. Mă interesează tocmai spațiul care apare atunci când refuzăm aceste definiții prestabilite și începem să ne construim singure propriile forme de a fi. Pentru mine, libertatea de a mă defini continuu, de a mă răzgândi, de a mă transforma și de a nu fi niciodată complet „rezolvată” face parte din această experiență de a fi femeie.

Mă bucur în fiecare zi că am în jurul meu femei care simt și acționează la fel ca mine și care, prin simpla lor prezență, reformulează ce înseamnă a fi femeie. Femei care nu se conformează neapărat unei imagini prestabilite, care își asumă contradicțiile, vulnerabilitatea, forța, furia, tandrețea și toate formele intermediare dintre ele. Cred că și această solidaritate, această posibilitate de a ne vedea și recunoaște unele în celelalte este o formă de a schimba, încet, povestea despre ceea ce ni se spune că ar trebui să fim.

Crezi că există în continuare o presiune foarte mare asupra femeilor, implicit a artistelor? Ce efect consideri că au avut și au mișcările de emancipare? Ce s-a schimbat din punct de vedere al egalității de șanse?

Lea Rasovszky: Femeile au fost și sunt sub presiune din atât de multe direcții. Aproape tot ce facem și tot ce suntem este pus sub lupă și analizat după standarde impuse de capitalism, de biserici și de alte structuri opresive. Corpurile, alegerile, felul în care iubim, muncim, creștem copii sau alegem să nu îi avem sunt în permanență supuse unor judecăți și unor așteptări care ne spun ce ar trebui să fim.

În acest context, cred că este clară importanța mișcărilor de emancipare. Suntem în 2026 și suntem în acest punct important datorită tuturor acestor impulsuri puternice către schimbare, datorită femeilor care au refuzat să accepte rolurile care le-au fost atribuite și care au creat, prin propriile vieți și prin vocile lor, spațiu pentru generațiile care au venit după ele. Nimic din ceea ce ni se pare astăzi câștigat nu a apărut de la sine și nimic nu poate fi considerat definitiv câștigat, după cum ni se demonstrează prea des în ultima vreme.

Senzația mea este că se schimbă ceva în profunzime. Văd din ce în ce mai multe femei care își găsesc și își regăsesc vocea, care își revendică autonomia și care nu mai simt nevoia să se încadreze în forme prestabilite pentru a fi validate. Însă lupta este una de foarte lungă durată și trebuie susținută mult mai solid la nivel de legi și prin implicarea activă a instituțiilor și autorităților. Schimbarea culturală este esențială, dar ea are nevoie și de structuri care să o susțină concret, să protejeze drepturile câștigate și să creeze condiții reale pentru autonomie și egalitate.

Sunt incredibil de entuziasmată să văd cum unele dintre cele mai puternice prezențe din muzică, artă și literatură sunt ale femeilor. Mă bucur să văd nu doar că ocupăm aceste spații, ci că le și transformăm din interior într-un mod atât de substanțial, aducând în ele experiențe, perspective și forme de expresie care au fost mult timp ignorate sau marginalizate. Pentru mine, această multiplicare a vocilor este una dintre cele mai importante forme de schimbare: nu o singură poveste despre ce înseamnă să fii femeie, ci o multitudine de povești, contradictorii, vulnerabile, puternice și libere.

Față de alte expoziții pe care le-ai avut, ce parte a ta este mult mai expusă acum? Cum ai descrie această întâlnire cu tine?

Lea Rasovszky: „I Met You Later in Life” este parte explorare, parte tribut, parte celebrare a tot ceea ce înseamnă pentru mine o conectare profundă la feminitate, în spectrul ei cel mai larg, care transcende normele, stereotipurile și dorințele altora.

Este o explorare a feminității ca teritoriu viu, contradictoriu și în continuă transformare, dincolo de definițiile care i-au fost atribuite și de formele în care a fost atât de mult timp încadrată. Mă interesează feminitatea ca experiență personală, dar și ca spațiu comun, în care se întâlnesc corpul, memoria, maternitatea, vulnerabilitatea, forța, dorința, furia, tandrețea și toate acele lucruri care nu pot fi reduse la o singură definiție.

În același timp, proiectul este un tribut adus femeilor care m-au format – mama, bunicile, mătușile -, celor pe care le-am întâlnit și celor care, prin existența și vocile lor, au lărgit pentru mine posibilitatea de a înțelege ce poate însemna să fii femeie. Este și o celebrare a libertății de a ne construi propriile definiții, de a ne schimba și de a ne întâlni, uneori mult mai târziu în viață, cu părți ale noastre pe care nu le-am putut vedea înainte.

Cum se întrepătrund acum rolurile de artistă profesionistă și cel de mamă?

Lea Rasovszky: Ambele roluri coexistă puternic în mine, așa că se vor întrepătrunde mereu. Le împletesc, se intersectează, se separă când este nevoie, dar se și alimentează reciproc. Mă bucur să pot fi mama acestei persoane perfecte, de la care am atât de mult de învățat, și mă bucur să îmi pot practica meseria cu entuziasm și energie, pentru că și ea mă definește în egală măsură.

Începutul a fost foarte dificil, pentru că maternitatea m-a întors pe dos și m-a pus iar înapoi, parcă pentru a-mi demonstra să am încredere în forțele mele imperfecte și în iubirea uriașă pe care o simt. A fost o perioadă în care multe dintre lucrurile pe care credeam că le știu despre mine s-au destabilizat, mi-am pierdut temporar independența – atât de importanta pentru mine –  și în care a trebuit să învăț din nou cum să mă raportez la propriul corp, la timpul meu, la dorințe și la ideea de cine sunt. Maternitatea nu a venit ca o completare liniștită a identității mele, ci ca o forță, un cutremur care a reorganizat-o din temelii.

În timp, am învățat că nu trebuie să aleg între aceste două părți ale mele. Nu trebuie să fiu mai puțin mamă pentru a fi artistă și nici mai puțin artistă pentru a fi mamă. Cele două identități nu se anulează, ci coexistă și se transformă una prin cealaltă. Uneori una are nevoie de mai mult spațiu, alteori cealaltă, iar această negociere continuă face parte din felul în care exist.

Cred că și practica mea artistică s-a schimbat prin această experiență. Maternitatea mi-a adus o altă înțelegere a vulnerabilității, a responsabilității și a iubirii, dar și o perspectivă diferită asupra propriului meu corp și asupra felului în care mă raportez la lume. Iar faptul că pot continua să creez, să caut și să mă transform prin munca mea este, la rândul lui, un mod de a-i arăta copilului meu că există multe feluri de a fi, de a iubi și de a construi o viață care să ne aparțină.

Aceeași expoziție ajunge luna viitoare la București. Ce va fi diferit față de Timișoara?

Lea Rasovszky: Expoziția aceasta este ca un organism viu, care se poate extinde sau restrânge în funcție de matca pe care o are la dispoziție. Nu o văd ca pe o formă definitivă, ci ca pe o structură care se adaptează, respiră și se transformă odată cu spațiul în care este așezată. Pentru mine, fiecare loc în care ajunge schimbă într-un fel povestea și creează posibilitatea unei noi relații între lucrări.

În București, spațiul va fi mai mic și poate tocmai din acest motiv prevăd că expoziția va fi mai intimă. La Timișoara mi-a plăcut că am avut un spațiu enorm în care poveștile au putut curge ușor una în cealaltă, oferindu-și totuși respiro, acumulări de emoții și distanțe în care privirea să poată rămâne mai mult. Era ceva aproape organic în felul în care lucrările puteau ocupa acel spațiu și își puteau construi propriile trasee. La București cred că va fi un spațiu mai intim, în care poveștile se vor îmbrățișa, vor crea poate un cerc cald, cu multe brațe. Apropierea dintre lucrări va schimba probabil și felul în care vor fi percepute, iar această densitate poate genera o altă formă de energie, mai concentrată și mai personală. Poate că unele lucrări vor trebui să vorbească mai încet, în timp ce altele vor deveni mai puternice tocmai prin proximitatea lor.

Abia aștept să văd cum se va transforma. Este parte din plăcerea mea să repotrivesc piesele acestei povești în alt fel, să le mut, să le apropii sau să le las să respire, menținând în același timp spiritul inițial. Cred că expoziția nu este niciodată complet terminată: ea continuă să existe și să se modifice odată cu fiecare spațiu, fiecare privire și fiecare întâlnire cu publicul.

Care este principalul mesaj care vrei să ajungă la privitor?

Lea Rasovszky: M-aș bucura ca toate persoanele care vizitează expoziția, dar în special femeile, fetele și persoanele care se identifică cu aceste experiențe, să poată pleca de acolo cu propria lor poveste, să se simtă văzute, apreciate și iubite și să simtă că sororitatea și susținerea dintre noi sunt ceva activ, nu doar declarativ.

Poveștile noastre sunt unice, dar similare, înrudite și împletite. Mi-ar plăcea ca expoziția să creeze un astfel de spațiu de recunoaștere, în care să ne putem vedea unele în celelalte și să simțim că, dincolo de diferențele dintre experiențele noastre, există unitate și o putere comună care poate chiar schimba lumea.