INTERVIU – Nicolae Comănescu: ”Arta nu trebuie să uite”

Nicolae Comănescu, pornind de la imagini, obiecte și lucrări care i-au marcat parcursul, vorbește într-un interviu acordat Curatorial despre libertatea de a-și reinventa permanent limbajul vizual, despre pasiunea care l-a ținut aproape de artă mai bine de trei decenii și despre nevoia de a rămâne mereu la începutul unei noi căutări.

Privește dincolo de propria operă și vorbește despre responsabilitatea artei de a păstra memoria unei Românii marcate de corupție, inegalitate și lupta pentru supraviețuire. Pentru că, indiferent de intenția politică a artistului, arta nu trebuie să uite.

La etajul al treilea de la MARe, el deschide în 25 noiembrie 2026 o expoziție cu lucrări nou-nouțe inspirate de opere din colecția muzeului.

Despre aceasta și despre începuturile și parcursul său profesional, despre cum percepe astăzi arta care l-a influențat și arta contemporană, despre influența pieței asupra artistului și a creației și despre ce adevăr din epoca noastră nu vrea să fie uitat peste ani, în interviul acordat Curatorial.

Scurtă biografie Nicolae Comănescu

Nicolae Comănescu (zis Comă) s-a născut la 14 noiembrie 1968, în Pitești. În 1998, a absolvit secția de pictură la Universitatea de Arte București, în grupa coordonată de Ion Sălișteanu.

În perioada studenției, Comănescu a format gruparea Rostopasca (1997 – 2001) împreună cu Angela Bontaș, Dumitru Gorzo, Alina Pențac. Rostopasca s-a dovedit ulterior una dintre manifestările artistice rebele din România, care au marcat anii de tranziție de la socialism la capitalism. Șaisprezece lucrări ce au fost realizate de Comănescu în interiorul grupării Rostopasca, în cadrul acțiunii performative Non Stop Painting (1 iunie, 1998), fac parte din colecția permanentă a Muzeului de Artă Recentă, alături de alte lucrări reprezentative, care marchează direcții stilistice și schimbări de paradigmă în cariera artistului, din serii precum „Marea Schemă Generală a Tuturor Lucrurilor” (Galeria Invitro, 2020), „I can see no revolution” (Galeria Petra Nostheide-Eycke, Düsseldorf, 2014).

O altă colecție importantă de lucrări, care provine din perioada anilor de debut a artistului, în Gruparea Rostopasca, este deținută de Muzeului Național de Artă Contemporană din București și conține lucrări din seria „Zgîții mă-tii dă fluture” (1998), fotografie și video art din seria „Demo” (2002), Trieste Contemporanea; precum și obiect și mixed media din perioada Grupului Rostopasca.

Umorul, ironia, inteligența socială și spiritul civic protestatar sunt calitățile prin intermediul cărora artistul face carieră și supraviețuiește traiului la oraș. Supranumit „Starul din Berceni” – cartierul în care artistul locuiește din anul 2008 și unde a avut ateliere de lucru mai bine de șapte ani – Comănescu a dovedit adaptabilitate la mediul înconjurător, manifestând un interes consistent pentru tema reciclării, a acumulării de materie organică și a reutilizării ei sub diferite aspecte neconvenționale, folosindu-se de praf, zgură, cenușă, ciment și chirpici, cât și de materiale uzate, precum textilele și obiectele din inventarul său casnic.

Nicolae Comănescu a avut numeroase expoziții personale și a participat la prezentări de grup în România și în afara țării, inclusiv la Bienala de la Veneția din 2001, alături de grupul Rostopasca, „Rostopasca Insert in Context Network, 49 Venice Biennal”.

Care este cel mai nou proiect pentru care lucrezi?

Nicolae Comănescu: La MARe o să am o expoziție începând din 25 noiembrie. Și o să fie o serie de citate de memorie. Lucrări pe care le-am reținut de-a lungul vieții și încep cu cele din copilărie și tinerețe, când, văzând eu picturi din realismul socialist și din perioada prolet-cultistă, am tras concluzia că aia e pictura.

Pe mine nu mă interesa în mod deosebit pictura mare. E adevărat, stăteam în ultima bancă și desenam în caietul de matematică tot felul de benzi desenate cu pirați și alte chestii, dar nu făceam o legătură între ce făceam eu și pictura mare. Și ducându-mă pe la mătuși la București, la Muzeul de Artă din Pitești, dar și la televizor, în cataloge prin librării, am văzut lucrări despre colectivizare, strângerea recoltei, șantiere. Credeam că aia e pictura. Și aia era. Era pictura timpului. Acela era zeitgeistul. Așa prost cum era, ăla era. Păstrând proporțiile. Au trecut ani și am revenit la ele. Accidental, am revenit la sculpturi monumentale. Am revăzut de curând fântâna cinetică a lui Constantin Lucaci din Reșița, spre exemplu. Țin minte că am remarcat-o acum mult timp, după care am uitat-o total, după care a revăzut-o ca și cum aș fi văzut-o pentru prima dată. Și au fost diverse discuții dacă este artă. Mie mi se părea în continuare că e ceva bun, dar n-aveam argumente să spun că e artă bună. Până la urmă, ce-am convenit eu față de mine e că ce apreciez eu la multe lucrări, poate mai mult decât arta, e modul în care încapsulează spiritul timpului și puterea asta sugerează ceva – un trecut, o atmosferă. Și mobilierul stradal, și modul de a face literele mari în reclame de la, nu știu, de la GOSTAT, Dacia 1974, stilul acela de design, modernismul socialist care era impregnat în toate aspectele vieții. Am convenit eu că ce mă interesează și ce rămâne, până la urmă, poate mai mult decât arta, e puterea de evocare a trecutului.

Așa se va numi expoziția: „Puterea de evocare a uitării”. Asta mi se pare mai important: cu ce rămâi. Până la urmă, ce încapsulează e una, ce citești tu e alta.

Câte lucrări vor fi?

Nicolae Comănescu: În jur de douăzeci.

Inspirate de ce anume?

Nicolae Comănescu: În primul rând, sunt revăzute și „regurgitate”, reevaluate lucrări din colecția MARe. Probabil că vor fi mai multe expoziții. În acest caz, o să fie un soi de curatoriere a colecției MARe de către mine. O viziune.

Acum am făcut o selecție din toate lucrările. Le-am cercetat, toate merită. Însă, conform unui mod de revedere pe care-l am eu acum, doar unele o să intre în expoziție. Sigur, și pentru că este un spațiu finit. O să am la dispoziție doar etajul trei.

Pentru anul viitor, există ceva planuri?

Nicolae Comănescu: Da, împreună cu Galeria H’art. Facem, la Institutul Cultural Român din Berlin, o expoziție care o să fie o urmare a rezidenței mele la Künstlerhaus Bethanien Berlin. Christoph Tannert o să fie curator. Proiectul este în lucru, momentan.

Pentru că ai vorbit despre puterea de evocare, arta de astăzi ce putere are pentru tine? Cum crezi că îți va părea peste 20 de ani?

Nicolae Comănescu: Evident că evoluez. Acum 20 de ani poate că nu aș fi apreciat anumite lucrări de Bițan, acum le apreciez altfel. Î 20 de ani poate că o să apreciez mai multe.

Până la urmă, e un demers profund subiectiv. Această reevaluare a istoriei, până la urmă, face parte și dintr-un… mi-am dat seama mai târziu: este același tip de abordare ca expoziția cu autoportrete de la Casa Lahovary. E modul în care citesc o încapsulare a unei relații în timp. Modul în care citesc și rememorez și propun către rememorare o situație și o relație între două persoane, într-un moment dat în timp. Și, cumva, e același lucru. E modul în care eu aleg sau pot să rememorez și să evaluez un lucru. De la momente când am văzut o lucrare de artă, în trecut, care m-a impresionat și care poate a avut o influență asupra evoluției mele, până la relații cu oameni. De la relație cu arta până la relații cu oameni.

Când a fost momentul acela de început când ai văzut o lucrare și ți-ai zis că o să faci pictură?

Nicolae Comănescu: Sunt două momente la distanță de vreo zece ani.

A fost un moment prin în anii ‘80, când eram în liceu, până la începutul liceului, când mi-au căzut în mâini niște cataloge cu lucrări de Țuculescu. Am stat și m-am uitat la ele câteva săptămâni, zece ore pe zi. Am capacitatea asta de a dezvolta obsesii și manii. E și un noroc. Și țin minte că m-am uitat multe ore pe zi vreo 3 – 4 săptămâni, până când mi-a intrat în cap, până când am simțit că, un pic, am început să mă satur de ce descoperisem atunci.
Cred că era aprilie când m-am cufundat în cataloage. Fusese ploaie, întunecat, încă nu începuse copacii să înfrunzească. Și când am ieșit – deși în timpul ăsta mai trecusem pe stradă, mă dusesem la școală, dar încă nu devenisem conștient de ce era în jur – am remarcat vegetația care explodase, era plin de verdeață, infunzise totul și maică-mea, în curtea casei noastre din Pitești, scosese un pled roșu să-l bată cu bătătorul pe sârmă. Un macat mare. Și era toată curtea înverzită și macatul ăla de mare, pe sârmă, roșu. Iar eu, după vreo trei săptămâni de uitat la Țuculescu. Când am ieșit afară și am văzut aia, am simțit pentru prima dată în viață că văd culorile. Am văzut brusc, pentru prima dată, relațiile dintre culori și faptul că zbârnâie, că vibrează, că au o radiație a lor. Și de atunci aproape că nu m-a părăsit vreodată senzația aia că văd pentru prima dată culorile.

Dar asta nu a făcut parte din evoluția sentimentului meu de a mă face artist sau de a mă considera artist. N-a avut legătură cu asta. Pur și simplu am început să văd culori. Puteam să mă fac inginer. Dar un inginer care vedea culori în cutia de viteze. Nu m-am simțit obligat.

În paralel, fără legătură, am început să mă duc la Școala Populară de Arte din Pitești și să dezvolt o pasiune pentru desen, aveam un soi de talent, dar fără conștiință că e artă.
Am început să mă gândesc la facultatea de artă, dar eram încă pe vremea lui Ceaușescu și hotărât să nu dau la Arte, pentru că n-avea sens – pe vremea aia, știam că nu am să intru vreodată la Arte. Urma să dau la Construcții, la Geologie, la ce era mai ușor pentru mine, pornind în zona de Mate-Fizică. Toți bărbații din familie erau ingineri sau matematiceni, toate femeile erau economiste sau doctorițe. Eu am ieșit pictor, și soră-mea, pădurar.

Cum s-a ajuns până la urmă la pictură?

Nicolae Comănescu: Am început să consider pictură, am început să mă gândesc, mă duceam de ce în ce mai mult la Școală Populară de Artă, desenam, am dat de un soi de gașcă de oameni care dădeau la Arte, cu legende despre unii care au dat și au intrat.
Chiar aveam condiții, copiii desenau, aveam materiale, profesori de excepție. Pe mine m-a antrenat ca un maestru yogin pe un discipol. Rizeanu m-a ținut trei ani pe sfera. Să desenez sfera, că nu e bine. Mi-a spus doar atunci când a crezut că mai puțin și explodez despre accentul interior, pe care îl bănuiam, dar dacă nu mi l-a spus nimeni, nu l-am făcut singur. Și când mi l-a spus, din secunda aia am reușit să fac sfera sferă și să sară din pagină. Asta m-a chinuit îngrozitor.

Mă duceam din ce în ce mai des la desen. Chiuleam de la ore, seara chiuleam de la mersul la petreceri.

Atipic unui adolescent.

Nicolae Comănescu: Păi, nu aveam voie nici asta. Trebuia să fac matematică, dar mă duceam să desenez. Așa că tot ceva făceam contra.

Până la urmă, am început să consider că vreau să dau la Arte, a venit Revoluția, am dat la Arte, am picat, după care m-am dus la meditații, am intrat, au trecut anii, am făcut facultatea și, la un moment dat, până la jumate am descoperit niște cataloge cu lucrări de Martin Kippenberger. Și a fost a doua revelație. Cred că am stat două luni cu catalogul în brațe. Am avut senzația că am găsit o intrare în artă, că există o intrare pentru cei ca mine.

Acum, privind în urmă la ultimele trei decenii, cum îți apreciezi parcursul? Cât de provocator, cât de ușor a fost? Te-ai văzut vreodată făcând altceva?

Nicolae Comănescu: A, am încercat de vreo 20 de ori să mă las de artă și să fac altceva, afaceri. E fantastic de greu, însă, în cazul meu, probabil că am dezvoltat o dependență, și nu pot să mă las.

Și când m-a anunțat fiică-mea că vrea să dea la Arte, nu m-am arătat fabulos de entuziasmat. S-a supărat pe mine… Dar dacă ai avea o fată și te anunță că vrea să facă miner, ți s-ar părea distractiv? Foarte bine, chemarea ei e să se facă ”miner”. O să se bucure, că doar asta iubește. E ca la mină. Mi se pare că e ca la mină, când nu am fost niciodată la mină. Însă, asta numai când m-am gândit pentru altcineva. Când m-am gândit la mine, când mă gândesc retroactiv, n-aș fi făcut altceva și nu mă văd să fac altceva.

Nu mi se pare că am un moment în care să trag niște concluzii. Am și un soi de blestem sau noroc. Când am perioade de pauză și încep din nou să lucrez, de fiecare dată uit total să desenez, să pictez și o iau de la capăt. Și eu n-am senzația că sunt la capătul a 30 de ani de lucru. Am senzația că sunt mereu la începutul a ceva

E palpitant.

Nicolae Comănescu: Da! Probabil și asta m-a ferit să nu trag concluziile nasoale. Că dacă ar fi trebuit să trag concluzii, cred că nu erau bune. N-am stat deloc să trag concluzii cu privire la trecut. Pentru că sunt foarte entuziasmat și preocupat de viitor. Pentru că tocmai mă apuc de ceva nou. Expoziția asta și pictura asta reprezintă ceva nou.

A fost un moment anume în care ți-ai zis că ai găsit propriul limbaj artistic sau ai căutat, schimbat permanent?

Nicolae Comănescu: Eu am găsit propriul limbaj artistic. Am simțit că am găsit propriul limbaj artistic, că m-am făcut artist, începând cu o lucrare din ultimul an de facultate: Cum să ceri cinci beri cu numai două degete tăiate. Am simțit că mi-am găsit vocea și calea, în ultimul an de facultate. Nici nu l-am căutat în mod deosebit. N-am avut vreo frică de faptul că nu îl găsesc. Am fost conștient că am găsit exprimarea. Și sunt, iar, norocos: îmi place la nebunie tot ce fac eu. Ca artist, sunt fericit.

Îmi place foarte mult tot ce fac eu. Da, iar dacă am vreo lucrare ratată, lucrez peste ea până când e bună. N-am lăsat-o niciodată să stea așa ș i n-am lăsat-o niciodată până când nu mi-a plăcut. Și chiar îmi place tot. Toate perioadele. Sunt convins că e posibil să nu am dreptate. Dar nu mă interesează.

Deci, consideri că arta este în ochiul privitorului.

Nicolae Comănescu: Da, da. Chestia e că eu, de fapt, m-am pregătit, acum realizez, destul de bine și destul de mult timp. Și cred că m-am pregătit și psihologic. Și eu, dinainte să dau drumul la treabă, am avut conștiința că eu învăț, că pot să învăț orice și că încerc orice de oricât de multe ori. N-am simțit că fac 30 de ani când era grav că făceam 30 de ani. N-am simțit că fac 40 de ani când era grav că fac 40 de ani. N-am simțit nici la 50 de ani, n-o să simt nici la 60. Organul ăla care percepe timpul e afectat rău la mine. Și e posibil să fiu o noroc ăsta. Eu eram și mai mare decât colegii mei în facultate și vedeam la unii că să grăbesc undeva. Și am auzit de la câțiva: „Băi, nu ai voie să faci 30 de ani fără să nu începi să dai semne că începi marea operă”. Mă întrebam ce au… Eu eram fericit că lucrez mai departe, că explorez.
Când am dat de prima lucrare, am simțit că spun ceva. De exemplu, primele lucrări seamănă sau un ochi avizat își dă seama că sunt sub influența lui Kippenberg și nu mi s-a părut nimic greșit. Nu contează că semeni cu cineva, că nu ți-ai găsit vocea, trebuie să fii onest, să faci ce îți place, să încerci să le faci cât mai bine.

Mă uit aproape zilnic la pictură. Cred că nu sunt un atât de mare artist cât sunt un mare consumator de artă. Sunt cel mai mare consumator de artă în viața mea. În afară de pictură, mă uit la grafică, fotografie, artă conceptuală, artă veche, artă făcută de nebuni, ciudați.

Astăzi, când aproape orice poate deveni artă dacă este validat de un curator ori de o galerie, cât e libertate artistică, cât e impostură?

Nicolae Comănescu: În Europa, cine decide ce artă e artă, este un proces nedemocratic. În general, un soi de aristocrație a gustului decide ce e artă și ce nu e artă. În America, instituțiile decid – muzee, colecții, galerii curatoriate, marile instituții în timp ridică stegulețul și spun ce e artă. Cumva, niciuna din variante nu e dreaptă. Eu pot să spun pentru mine ce e artă, pentru că am un antrenament de 30 de ani de văzut artă.

Și eu, în general, când vine vorba despre arta contemporană și ultracontemporană de multe ori trebuie să citesc de două, trei ori textul care însoțește lucrarea… Am regula asta: dacă e suficient să povestești lucrarea, aia nu mai e artă.
De multe ori, însă, teoria poate fi tâmpită, dar lucrarea să fie bună. Cum este cazul, spre exemplu, pointilismului. Teoria mi se pare copilăroasă, dar pentru că au fost niște genii să se manifeste în atmosfera asta, au rămas în istorie arte și au dat opere uriașe. Mi se par fantastic de bune, de frumoase, de adevărate.

Cel mai fericit lucru e când citești și descoperi mai bine sensul imaginii și dintr-o dată totul funcționează împreună. Sunt cazuri destul de rare, dar sunt și pentru asta merită ”păcăleala”.

În relația dintre artist și galerist, artist și curator există presiune? Mai poate artistul, de la un punct încolo, să își păstreze linia, să facă ce vrea?

Nicolae Comănescu: Au fost diverse mode. Acum, sub presiunea pieței, și la nivel internațional, cred că apar o democrație extraordinară și o libertate mai mare. Eu cu galeriile H’art și Petra Nostheide-Eycke din Düsseldorf, care mă reprezintă, am parte de libertate totală. Negociem fiecare drum și fiecare direcție și nu există o mare presiune. Însă, da, în alte galerii mai mari au fost presiuni. Pentru mine ar fi un blestem să pictez precum Comănescu de acum douăzeci de ani, că nu mai pot. Eu schimb mereu stilul.

Pe de altă parte, am stat și m-am uitat și de multe ori am făcut cam același lucru. Dacă stau să scot o teorie a tehnicilor vizuale. Mereu am avut mai multe straturi, mereu am căutat o densitate maximă a imaginii, mereu am încercat să obțin o temperatură cât mai mare care să forțeze lucrurile. De curând am aflat de ce am făcut asta. A venit o cunoștință care este actriță și a văzut instalația pe care o am în atelierul din Piața Amzei, pe care am făcut-o cu Elena Est. A venit și a zis că are aceași senzație ca atunci când face RMN, când e zgomotul ăla care pentru 90% de oameni e stresant, și presiunea aia pe care o simți când te bagă în tub și începe zgomotul. Și a zis că ea doarme în RMN și că presiunea atât de mare în instalație încât, dacă nu mă supăr, să o las 20 de minute să adormă. Și a dormit. Și mie mi se întâmplă să adorm în RMN, în zgomotul ăla. Probabil că este ceva atât de mare încât îți oprește dialogul interior. Eu cred că de fapt încerc să îmi opresc dialogul interior. Asta am pus-o în legătură cu descoperirea Elenei Est, cum că eu întotdeauna încerc să evadez – că și în instalația asta încerc să obțin tensiunea cât mai mare și să am cât mai multe foi de ceapă pentru un singur obiect. Tu vezi sau nu vezi asta, dar eu încerc să obțin presiunea astea.

Tot ce fac are layere. De la gândaci din Rostopasca, deci, din 1998 până acum, eu am cel puțin câte trei straturi de informație pe ceva. Că am fost conștient sau nu – de multe ori nu mi-am seama.

Îți faci și terapie.

Nicolae Comănescu: Da, îmi caut și vindecarea. Într-adevăr, probabil că încerc să opresc dialogul interior, iar dacă știm și ce zice Carlos Castañeda, ăla-i momentul în care poți să evadezi, să te transformi în cioară și să zbori.

Cred că am găsit răspunsul la întrebarea de ce încerc eu să obțin tensiune și temperatură cât mai mare ale lucrărilor. Deși am 23 de stiluri de a face, eu de prima dată am căutat un singur lucru, cred.

Revenind la piață, crezi că faptul că un artist are succes, mai mare sau mai mic, în licitații sau în galerii îl obligă să creeze, poate chiar inconștient, într-un anumit fel?

Nicolae Comănescu: Să întâmplă să există așteptări și să lucrezi conform așteptărilor pe care le prevezi tu.

Ți s-a întâmplat?

Nicolae Comănescu: Da, mi s-a întâmplat să văd așteptările și să le joc în picioare, să nu fac conform așteptări. Printre altele și pentru că nu pot. Dacă cumva mi se pare că astea ar fi așteptările, fix acolo n-am să trec. Probabil că are legătură și cu ce am descoperit de curând. Fiul meu, căutând pe internet, mi-a zis că aș avea ADHD.

Ce însemnătate are pentru tine prețul pentru care îți sunt vândute lucrările în licitații?

Nicolae Comănescu: Prețul nu are legătură cu realitatea, însă cred că e bine că există. Este încă un indicator care a apărut pe piață. Că o fi prost, că nu o fi prost. Eu privesc mai mult decât atât. A adus în discuție arta la nivel de hobby, de pasiune, de snobism. Ăsta ar fi cel mai rău în listă, snobismul. Până și ăsta e foarte bine calculat.
Rămân niște colecții. Da, e bine că toată lumea cumpără nu știu ce și să cumperi și tu. Și dacă e nereprezentativ. Spre exemplu, în lumea cumpărătorilor din România s-a format o atmosferă cum că Grigorescu ar trebui să și o să fie cel mai scump. Ei bine, Grigorescu mi se pare că – internațional – n-are nicio cotă, mi se pare că nu e reprezentativ. Mi se pare că e mult mai bun și mai reprezentativ Andreescu, dar nu poate să deservească o piață de artă, pentru că a pictat mai puțin, pe când Grigorescu cred că încă mai pictează. Pentru că n-a fost cerut și cumpărat de la început, Andreescu nici n-a fost atât de mult falsificat. Deci, n-ai ce să mai faci cu el, nu e bun pe piață. Sunt multe nume mari care nu apar în licitații.

Reflectă adjudecarea valoarea lucrării?

Nicolae Comănescu: Da, în cazul lui Klimt, cred că da.

Și în cazul „Salvator Mundi”, despre care mulți zic că nici nu e atribuirea corectă?

Nicolae Comănescu: Acolo se voia, spune lumea, să fie prima lucrare de 1 miliard de dolari, să fie dus la Luvru Abu Dhabi și, pe baza lui, să facă turism și alte miliarde. Însă le-a fost stricat calculul de criticul american Jerry Saltz, care a pus la îndoială. Apoi au venit alții.
Este un preț enorm, este o convenție. Că până la urmă și aurul, din punctul de vedere al unei gâște sau al unui ceas, la ce ne ajută la supraviețuire? Ne ajută la convențiile noastre, pe care numai noi le înțelegem.

Este și cazul „Mona Lisa”, cu agitație perpetuă, și în continuare nu înțeleg de ce. Sunt alte lucrări care îți spun mai multe lucruri.

Jerry Saltz era supărat că el nu a făcut bani, dar măcar a reușit să îi împiedice pe alții să facă. S-a luat și de Ghenie cândva. Saltz e la stadiul că și dacă te apreciază și dacă te înjură e bine că te-a văzut. Din momentul în care s-a luat de Ghenie, a sărit prețul.

Cum vezi sau care crezi că e statutul artistului azi în România?

Nicolae Comănescu: Dacă până în anii ‘90, pentru primării nu existau decât monumentele, pentru că puteai să speli banii mai ușor așa, acum au început să fie bani dați către artiști fără să auzi povești de nu știu ce. Încep să fie lucrurile mai serioase. Înainte, pur și simplu, era o glumă în Stat. Nu s-a adresat nimeni artiștilor. De 1991 până până în 2000 și ceva, cred că a mers înspre dispariție orice adresare a statului către artiști. Mai noi au început. E o piață de artă, sunt mai multe case de licitații, au început să miște lucrurile, să apară reviste de artă.

Mulți artiști au început să trăiască din artă sau să dedice o destul de mare parte de timp artei. Au început să apară colecționari. Că trebuie 200 colecționari și sunt cinci, nu contează, dar sunt. Au început presiuni pentru îndreptări legislative. Tot aud discuții despre posibilități de finanțare, despre modelul francez cu FNAC-urile. Apar vânzări de la nivel mic la nivel mare din ce în ce mai multe și asta e bine.

Mi se pare că începe să existe statutul artistului.

Vorbeam cu Dan Popescu și, gândindu-mă la un documentar fabulos despre crocodilii de apă dulce din Sahara, care sunt activi doar când au apă, în rest intră într-o ”hibernare” profundă, noi din generația care s-a dezvoltat în anii 2000 suntem precum ei. Chestia mișto pentru crocodilii ăștia e că în toată viața lor conștientă trăiesc în apă.

Peste 50 de ani, cineva străin de România, de arta ta, ce ai vrea să perceapă dacă îți vede opera? Ce să înțeleagă despre România zilelor noastre din creația ta?

Nicolae Comănescu: În principiu, exact la asta mă gândeam, că eu nu prea sunt un artist activist și politic asumat. Pe de-o parte. Pe de-altă parte, peste 500 de ani, dacă cineva dezgropă pe aici niște picturi, mi se pare că trebuie cumva cineva să vadă spiritul timpului și lumea ta în care ai trăit și astea nu pot fi văzute din niște peisaje cu trandafiri și cu cerbi pe malul apei. O pictură, o operă de artă rămâne dacă poate să spună ceva celor care vin peste 500 de ani. Chiar dacă nu-i asumată politic.

Mie mi s-a părut normal să pictez cu praf, când m-am prins că praful ăla reprezintă o scală de măsurare a corupției din București. Praful din București, de pe ferestrele noastre în cei zece ani de schimbat borduri și de luat banii din borduri. Mi s-a părut că praful ăla era un indicator politic deja și social și că spune ceva despre starea corupției și nivelul generalizat îngrozitor de furt, care a afectat două generații. Cred că poți să-l găsești în statura omului. Deci, cum poți să cum poți să vezi că a fost secetă de 50 de ani în inelele unui sequoia, așa poți să vezi în anumite opere de artă că a fost corupție și a afectat densitatea osoasă a două generații. Iar eu sunt de părere că așa a făcut nivelul ăsta de corupție și că cine nu ia în seamă nivelul de corupție e parte din opresiunea socială.

Acesta poate fi adevărul care nu ai vrea să fie uitat despre perioada asta?

Nicolae Comănescu: Cred că din perioada asta dintre 1991 și 2030 lucru pe care l-a făcut România și pe care îl lasă posterității e corupția. Și-a dat afară artiștii, oamenii de valoare, copiii. Din 1991 până în 2030, producția României cea mai mare e corupția. Ce are de arătat România lumii… Asta mi se pare. O perioadă îngrozitor de greu de trăit. Că noi am trăit aici și ne-am și distrat, am și trăit, am și iubit, asta e partea a doua.

Ne-am adaptat.

Nicolae Comănescu: Da, precum crocodilii de apă dulce din Sahara. Noi considerăm că am trăit în apă. Arta nu trebuie să uite.

Dacă avem cercetători fizicieni, romancieri, cred că e ce e în jur e 1% în ce putea să fie.

Am dezvoltat fiecare diverse strategii de supraviețire. Până la urmă, noi am supraviețuit. Cu asta ne-am ocupat, așa cred eu. Noi ne-am ocupat cu tragedia supraviețuirii și probabil că, dacă n-ar fi fost așa, am fi putut scoate opere de artă adevărate care să reflecte tragedia viețuirii. Așa cum face lumea serioasă.