Femei în artă – Doris Salcedo transformă trauma colectivă în artă: o casă din păr uman, simbol al pierderii
„Pierderea unei locuințe înseamnă mai mult decât simpla pierdere a unei clădiri sau a unui acoperiș; este pierderea catastrofală a unui pilon central al vieții noastre”, afirmă artista.
Canal al traumei colective
Doris Salcedo (n. 1958) s-a transformat de mult timp într-un canal al traumei colective, arta ei exprimând o furie profundă față de crimele politice și atrocitățile comise atât în țara sa, cât și în străinătate – și creând, totodată, spații imaginative dedicate doliului.
Proiectul ei cu păr uman, după cum îl descria în urmă cu doi ani, este răspuns la ceea ce a ajuns să considere drept „domicid”: bombardarea și distrugerea calculată a locurilor pe care oamenii le numesc „acasă”. Referințele ei, dincolo de Columbia, fiind Ucraina, Siria, Sudan și Gaza. „Mă gândeam: cum ar fi să te afli într-un loc unde nu există cărămizi, nici beton, nici lemn, absolut nimic cu care să poți construi? Și mi-am spus: «E ca un păianjen care vrea să construiască ceva din interior». Așa că încerc să realizez o casă gigantică în formă de pânză de păianjen din păr uman. Și, pe lângă faptul că e făcută din păr uman, este și sfâșiată”, declara ea pentru The Guardian.
Lucrarea „House” va fi prezentată la White Cube din New York între 13 noiembrie și 16 ianuarie 2027, alături de „Grains of Sorrow” (2023 – 2026), instalație compusă din 47 de vase create din orez, păr uman și rășină. Expuse pe podeaua galeriei, aceste mici sculpturi sunt realizate ca un răspuns la dezumanizarea provocată de foametea provocată de om, care este folosită și astăzi ca armă de război.
Atât „House”, cât și „Grains of Sorrow” au necesitat trei ani și efortul mai multor persoane pentru a fi realizate, într-un proces meticulos care constituie în sine un act de devotament și o încercare de a reda demnitatea victimelor. Artista își leagă modul de lucru de natura intensivă a muncii din Sudul Global, care alimentează economia modernă, dar care, de prea multe ori, rămâne nerecunoscută. Abordarea ei colaborativă este fundamentală nu numai pentru crearea fizică a operelor, ci și pentru spiritul „antimonumentului”.
„O declarație colectivă este mult mai puternică decât o voce solitară. Este ca un cor, și unul cu adevărat puternic”, spune Doris Salcedo.
Influența artiștilor Beatriz González și Joseph Beuys
Doris Salcedo și-a început cariera la finalul anilor 1970, studiind pictura la Universidad de Bogotá Jorge Tadeo Lozano. Acolo a învățat de la renumita artistă columbiană Beatriz González, care încorpora adesea în operele sale materiale găsite, de uz cotidian, o practică ce avea să devină esențială pentru Salcedo.
La începutul anilor 1980, s-a înscris la programul de masterat în arte plastice al University of New York, unde a fost fascinată de opera lui Joseph Beuys și, în special, inspirată de interesul artistului german de a conferi sculpturii o semnificație sociopolitică.
De la lucrul solitar la creația în echipă
Începând fiecare dintre proiecte cu o perioadă intensivă de cercetare desfășurată pe parcursul mai multor ani, precum și cu o explorare aprofundată a materialelor și a proceselor sculpturale, Salcedo depune eforturi minuțioase pentru a aborda „imposibilul” în opera sa.
Artista columbiană a început să lucreze la o scară monumentală după ce și-a pierdut vederea centrală. La vârsta de 31 de ani, Salcedo a fost diagnosticată cu boala Stargardt, o afecțiune genetică rară, iar astăzi este considerată legal oarbă, având doar vederea periferică. Anterior, lucra singură, acum este necesară o echipă cu care trebuie să comunice foarte clar, fluid.
Stabilită în Bogotá, Salcedo se inspiră din propria experiență legată de istoria politică violentă a Columbiei, dar abordează și probleme globale mai ample. Ea se concentrează asupra celor care au dispărut sau sunt invizibili din punct de vedere politic – membrii cei mai vulnerabili din punct de vedere economic și cei mai marginalizați ai societății, care suferă de „moarte socială”. Reflectând asupra condiției umane contemporane marcată de război, migrație, provocări economice și pierderi personale, practica artistei este influențată în plus de un angajament profund față de filosofie, literatură și poezie.
Pentru Salcedo, scrierile lui Jean-Luc Nancy, Franz Kafka, Jorge Luis Borges și Paul Celan au o rezonanță deosebită, având în vedere că acestea se situează în contextul primatului corpului captiv și al tehnologiilor biopolitice ale statului: „viața ca atare devine miza politicii”.
De-a lungul anilor a expus în galerii și muzee din diferite părți ale lumii, printre care Irish Museum of Modern Art (Dublin), Palacio de Cristal, Museo Nacional Centro de Arte Reina Sofía (Madrid), Solomon R. Guggenheim Museum (New York), Tate Modern (Londra) și Hiroshima City Museum of Contemporary Art (Japonia). În 2024, Salcedo a primit Praemium Imperiale și Premiul „Art Icon” al Galeriei Whitechapel.
Foto: Doris Salcedo studio © Artista © Juan Fernando Castro
