„Le Singe peintre” a lui Chardin, reflecție asupra imitației
În secolul al XVIII-lea, celebrul pictor Jean Siméon Chardin (1699-1779) a cedat și el modei cu „maimuțe” care a cuprins lumea artei. Dovada este această reprezentare a primatei ca pictor sârguincios, cu pensula și paleta în mână. Să fie o critică amară sau doar o glumă?
Fața sa neagră, înconjurată de păr lung și alb, amintește de o mască venețiană. Costumul său seamănă cu cel al unui hominid din secolul al XVIII-lea: o redingotă roșie și un tricorn variat ale cărui pene amintesc de bărbița sa. Panglica neagră din jurul gâtului îi completează silueta elegantă. Pictorul este departe de a fi un clovn. Fără să gesticuleze, el pozează calm cu paleta și pensula. Picioarele sale inferioare se sprijină ferm pe șevalet. Pare să reproducă artefactul din fața sa cu grijă și delicatețe, iar pentru a face acest lucru cum trebuie, a luat un băț și l-a așezat pe pânză. Cu toate acestea, la o examinare mai atentă a lucrării, unii se vor îndoi de utilitatea bățului.
Tușele sângerii par improvizate. Este greu să recunoști o formă.
Brațele sale tăiate îi conferă un aspect antic. Modelul tronează pe o masă joasă încărcată cu sticluțe de ulei sau fixativ dispuse pe o tavă metalică. Un cuțit mic este acolo. Este instrumentul ideal pentru împrăștierea pigmenților și accentuarea perspectivei. În acest colț, obiectele sunt dispuse ca treptele unei scări, de la marginile planșei de desen până la mânerul ulciorului de gresie și recipientul de tablă în care se află apa diluată de la pensula curățată.
Batista de buzunar care iese neglijent din redingotă permite o privire asupra acestui artist original care ne privește cu coada ochiului, cu ochelarii săi nepotriviți. Privitorul este atras de el, la fel cum este atras de copia sa originală, neașteptată.
„Le Singe peintre” (1740) de Jean Siméon Chardin a format inițial un duo cu „Le Singe antiquaire” (1740).
Primatele, pe scenele teatrelor
Începând cu anul 1492, caravelele europene s-au întors din pădurile Guatemalei cu caleștile pline de saimiri și maimuțe capucin. Primatele au ocupat apoi scenele naturaliștilor și ale teatrelor deopotrivă. Observatoare extrem de atente și imitatoare formidabile, ele au fost oglinda critică perfectă pentru comportamentul uman. Isprăvile de atelier au oferit artiștilor ocazia unei autocritici amare.
În timpul lui Chardin, orientările academice au devenit mai stricte. Studenților li se cerea mai întâi să copieze din desene, înainte de a imita direct natura.
În reprezentările lui Chardin sau Antoine Watteau – și ale lui David Teniers cel Tânăr înaintea lor – artiștii maimuțe (pictori sau sculptori) lucrează adesea în fața unor piese antice.
În „L’Atelier du peintre” de Teniers (1660), două maimuțe sunt aplecate deasupra unui șevalet. Atât la Teniers, cât și la Chardin, maimuța pare să preia rolul de nebun al pictorului, sau chiar de „gardă de protecție”, plantată pe pânză pentru a-l împiedica să aibă înclinații rele.
Cu sau fără maimuță, Chardin reflecta adesea asupra imitației.
Foto credit: Muzeul Luvru
