INTERVIU – Martina Muzi, designer și curator, despre sistemele invizibile care ne pun hrana pe masă

La baza „Cinci Hectare” se află o cercetare sociologică realizată de Norbert Petrovici, de la Universitatea Babeș-Bolyai, împreună cu Vlad Alexe. Aceasta urmărește organizarea industriei agroalimentare românești și relațiile dintre actorii care participă la producția, procesarea și distribuția hranei.

Martina Muzi este designer, curator și educator italian. Ea explorează rolul designului în cadrul rețelelor complexe de logistică a materialelor, culturi geopolitice și structuri sociale, punând un accent deosebit pe modul în care practicile de design dezvăluie și pun sub semnul întrebării sistemele subiacente. Lucrările ei au fost prezentate la Bienala de Arhitectură de la Veneția, la Muzeul de Design Vitra, la Bienala de la Istanbul, la Muzeul MAAT și la Muzeul de Cultură Vizuală M+, între altele. În prezent, este curatoare a „Design Signals” la FABER. Din 2024 colaborează cu MAXXI, Muzeul Național de Artă și Arhitectură al Secolului XXI din Roma, unde coordonează proiectul plurienal „Entrate”, program care reinterpretează holul de intrare al muzeului ca spațiu public de interacțiune între public și design, prin intermediul lucrărilor unor profesioniști din domeniul designului invitați.
Martina Muzi este curatoarea BIO 29: Soft Fields, cea de-a 29-a Bienală de Design organizată de Muzeul de Arhitectură și Design (MAO) din Ljubljana. Conduce programul de licență „Studio Technogeographies” la Design Academy Eindhoven și este curatoarea platformei de expoziții Geo-Design de la Van Abbemuseum Eindhoven, platformă digitală unde designul explorează noi perspective asupra evoluțiilor globale și tehnologice prin teme contemporane de cercetare.

Titlul expoziției provine dintr-o realitate a agriculturii românești: inegalitatea profundă în distribuția terenurilor agricole. De ce ați ales să construiți întregul proiect de cercetare în jurul acestei probleme și ce ne spune acesta despre modul în care puterea, resursele și riscurile sunt distribuite în cadrul sistemului alimentar?

Martina Muzi: Titlul indică un prag important în modul în care terenurile sunt distribuite, gestionate și întreținute în cadrul industriei agroalimentare din România. Nu am pornit direct de la inegalitate ca concept. Am pornit de la o măsură standard care ne permite să dezvoltăm numeroase reflecții diferite și suprapuse asupra sistemului agroalimentar, dintre care inegalitatea este una.

Conform Anchetei structurale în agricultură din 2023, 90% din cele 2,82 milioane de exploatații din România au o suprafață sub cinci hectare, însă, împreună, acestea cultivă doar 22,9% din terenul agricol. Exploatațiile de 50 de hectare sau mai mult reprezintă doar 1% din totalul exploatațiilor, dar cultivă 53,1% din teren. Totuși, aceasta nu este doar o diviziune în funcție de mărime. Este o diviziune în ceea ce privește accesul la tehnologie, capital, piețe, depozitare și informații.

Pentru acest proiect, cele cinci hectare și relația lor cu măsurarea terenurilor reprezintă, de asemenea, un punct de plecare pentru a analiza celelalte straturi care modelează industria și care nu au nicio legătură cu dimensiunea terenurilor: tehnologia, informația și reglementarea. Ceea ce a început ca o întrebare despre transformarea agriculturii dintr-o industrie bazată pe terenuri într-una organizată prin intermediul datelor a devenit o modalitate de a înțelege relația dintre scară și acces.

Cercetările lui Norbert Petrovici arată cum se desfășoară acest proces. Prețul cerealelor românești este stabilit în mare măsură în altă parte, prin intermediul indicatorilor de referință globali și al rețelelor comerciale, în timp ce fermierii suportă incertitudinea. Ei își asumă angajamente privind semințele, îngrășămintele și combustibilul cu luni înainte de recoltă, fiind expuși la capriciile vremii și la fluctuațiile cursului de schimb. Cei care dispun de silozuri își pot păstra recolta și pot alege momentul vânzării, în timp ce cei care nu au silozuri sunt adesea nevoiți să vândă imediat după recoltare, când prețurile sunt scăzute. Petrovici numește acest fenomen „formarea externă a prețurilor și internalizarea riscului”: valoarea este determinată în altă parte, în timp ce incertitudinea se acumulează la nivelul fermei și al gospodăriei.

Agricultura este adesea percepută prin prisma unor imagini familiare: câmpuri, tractoare și recolte. Ce rămâne invizibil în acest tablou și cum poate designul să facă perceptibile mecanismele economice, tehnologice și politice care determină ce ajunge în farfuriile noastre?

Martina Muzi: În programul nostru, designul pornește de la o înțelegere a terenului. Pentru această ediție, am abordat industria agroalimentară atât prin cercetarea lui Norbert Petrovici, cât și prin propria noastră cercetare internă, pe care o numim „Mirroring the Ecosystem”. Prin interviuri, vizite la fața locului, documentare fotografică, colectarea de probe și o serie de strategii materiale și vizuale, am dorit să prezentăm atât obiectele și poveștile familiare, cât și lucrurile care sunt de obicei nevăzute sau inaccesibile publicului.

Printr-o cerere deschisă, designerii s-au înscris pentru a dezvolta proiecte specifice contextului, iar cercetarea continuă pentru ei, alături de ei și prin intermediul muncii lor. Pentru mine, expoziția este o publicare spațială a cercetării, a proceselor și a lucrărilor finale realizate atât de actorii din industrie, cât și de designeri.

Cu toții recunoaștem un tractor, un sac de făină sau o pâine. Ceea ce nu vedem este platforma prin care o mașină se orientează pe câmp, datele care stau la baza unei decizii privind cultura, acordurile contractuale din spatele unei semințe sau presiunea creată de sincronizarea depozitării și a prețului. De asemenea, nu vedem că cunoștințele unui fermier acoperă acum vremea, solul, echipamentele și software-ul, alături de cunoștințele încorporate despre o cultură și un loc.

Expoziția face ca aceste straturi să devină perceptibile prin așezarea unor obiecte familiare, precum pâinea, făina, semințele și un tractor, alături de un brevet, o platformă, un set de date și un mod de control. Este organizată ca o piață, dar o piață a informației la fel de mult cât și a mărfurilor. Cele peste o sută de etichete funcționează mai degrabă ca o suprafață de publicare decât ca simple legende, deoarece informația face parte din condițiile de existență ale unui obiect. Studiile de caz „Zoom In” privind apa, solul și îngrășămintele, bibliotecile de materiale și chiar utilizarea imaginilor satelitare pentru a localiza muncitori care altfel ar fi greu de observat servesc toate aceluiași scop. Eu numesc acest proces „reasamblarea liniei”: dezintegrarea liniarității liniei de asamblare și aducerea ei într-un spațiu în care diferite linii se intersectează, așa cum se întâmplă în realitate, dar în mod invizibil.

Expoziția urmărește parcursul grâului de aici până pe piețele internaționale și în portul Constanța. Cum schimbă această perspectivă modul în care înțelegem relația dintre alimentele pe care le consumăm și sistemele globale de comerț, infrastructură și capital?

Martina Muzi: Ne schimbă percepția asupra locului în care se află sistemul alimentar. Urmărirea traseului cerealelor ne permite să vedem cum se stabilesc prețurile, cum se deplasează mărfurile, cum își gestionează o fermă propriile cicluri și cum infrastructurile globale influențează deciziile locale. Pâinea încetează să mai pară un produs local și începe să semene cu capătul unui lanț care traversează rețele de depozitare, comercianți de mărfuri și piețe financiare.

De asemenea, aceasta pune în prim-plan riscul, întrucât inputurile trebuie plătite înainte ca recolta să existe, iar prețurile se pot modifica între timp. Un siloz este o tehnologie a autonomiei la fel de mult ca o platformă digitală.

Portul Constanța este un nod fundamental pentru export. Nu l-am vizitat, deoarece ne-am concentrat pe regiunea Banatului, dar nu l-am putut exclude din ciclul cerealelor. Pentru a oferi o perspectivă asupra portului, am folosit o cameră CCTV cu acces liber, ca o modalitate de a trasa o linie către un loc îndepărtat și, de obicei, inaccesibil.

Designul informațional dinamizează cercetarea prezentată aici, transformând-o într-un grafic ușor de parcurs. În expoziție, ia forma unui panou publicitar similar celor pe care le întâlnești în câmp, care găzduiesc de obicei reclame. În acest caz, el prezintă relațiile complexe dintre straturile industriei și ciclul cerealelor. Această reprezentare grafică a cercetării academice și economice face posibilă prezentarea industriei agroalimentare ca un sistem multiscalare și multitemporal pentru un public mai larg și aducerea acestei complexități în spațiul cultural al FABER.

Proiectul „Heavy Duty” face vizibile efectele compactării solului cauzate de utilajele agricole grele, în timp ce proiectul care explorează mușchiul propune o relație diferită cu ecosistemele. Cum putem împăca nevoia de productivitate agricolă cu protecția solului și a biodiversității? Este posibil să ne imaginăm un model diferit de agricultură?

Martina Muzi: Sunt reticentă în a promite un nou model. Nu este domeniul meu de expertiză, ci al celor care lucrează în acest sector. Scopul acestui proiect este de a introduce în discursul cultural procesele de proiectare bazate pe cercetare. Aceste procese nu propun neapărat modele noi, dar pot stabili legături și pot integra modele care, altfel, ar rămâne limitate la cercurile de experți. Niciunul dintre proiecte nu încearcă să reproiecteze industria agroalimentară. Acestea funcționează în cadrul constrângerilor sale și acționează ca niște repetiții pentru interdependență: aliniamente temporare între proiectare, producție și cercetare care testează ce este posibil în condiții ușor diferite.

În acest cadru, două proiecte indică direcții diferite. Unul produce corpuri de sol folosind tehnici care accelerează compactarea solului, ceea ce face vizibilă o presiune care altfel este greu de observat. Un altul lucrează cu fluxuri secundare agricole pentru a crea habitate bioreceptive care cultivă mușchi și înregistrează biodiversitatea. O a treia abordare, altoirea, tratează meșteșugul ca pe o modalitate de a conserva soiurile locale, permițând în același timp producția comercială.

Așadar, nu este de fapt productivitate versus protecție, ci cine dispune de mijloacele necesare pentru a gestiona compromisurile. Atât în proiectul privind cernoziomul, cât și în cel privind mușchiul, abordăm solul și mușchiul ca sisteme vii, iar acestea arată cum solul, clima, gestionarea tehnologică și dependența industrială sunt strâns legate între ele în diferite modele de agricultură.

Banatul a suferit transformări profunde ca urmare a drenării zonelor umede și a extinderii terenurilor agricole. Cum influențează istoria transformării peisajului modul în care percepem agricultura astăzi și ce ne pot învăța proiectele care propun cultivarea unor forme de viață dincolo de nevoile umane?

Martina Muzi: Ceea ce pot spune este că peisajul Banatului poartă straturi din diferite perioade politice: ferme de stat la scară largă și procesarea integrată a alimentelor, apoi desființarea platformelor din era socialistă care legau cercetarea, producția și politica, și apoi un mozaic de mici exploatații și operațiuni capitalizate. Studiul Zoom In privind apa, care oscilează între secetă și inundații, arată că acest peisaj este încă în curs de remodelare.

Proiectul cu mușchi este important aici deoarece schimbă întrebarea pentru cine sunt destinate terenurile agricole. Acesta folosește fluxurile secundare agricole pentru a cultiva habitate și a înregistra biodiversitatea, tratând câmpul ca pe ceva împărtășit cu forme de viață care nu intră niciodată în recoltă. Ne invită să privim pământul atât ca pe un ecosistem, cât și ca pe o suprafață de producție.

Dintr-o altă perspectivă, lucrarea Robertei di Cosmo, realizată în colaborare cu cercetătoarea Roxana Triboi, analizează pastoralismul, unde practicile de coexistență între peisaj, animale și oameni au jucat un rol central timp de secole în producția de brânză și în reproducerea forței de muncă. Acest proiect ne învață despre relația dintre ceea ce este mainstream și ceea ce rămâne la margine, precum și despre modul în care designul poate adopta o poziție socială prin refacerea și cultivarea legăturilor dintre cele două.

Mai multe proiecte din expoziție explorează dispariția soiurilor locale de culturi, pierderea semințelor, schimbările în rutele pastorale și erodarea tradițiilor culinare. Ce pierdem pe măsură ce agricultura devine din ce în ce mai standardizată și ce rol pot juca memoria, practicile locale și cunoștințele transmise din generație în generație în viitorul sistemului alimentar?

Martina Muzi: Agricultura este unul dintre cele mai concentrate și standardizate sectoare din Europa, iar standardizarea tinde să ignore capacitățile și cunoștințele locale. Ceea ce se pierde nu sunt doar soiurile și practicile, ci și cunoștințele care sunt puse în practică chiar și atunci când nu sunt recunoscute în mod oficial. Gândiți-vă la persoana care altoiește un copac, învelește semințele, coace pâine sau îngrijește oile.

Mai multe proiecte se bazează tocmai pe acest tip de cunoștințe. Unul abordează altoirea ca pe un meșteșug care păstrează soiurile locale. Altul urmărește parcursul brânzei de la pășune până în oraș, comparând producția industrială cu cea pastorală. Un al treilea tratează pâinea ca pe o mărturie materială a infrastructurilor care stau la baza ei. Programul dedicat bucătăriei include murarea, fermentarea și rețetele moștenite, iar biblioteca de semințe dezvăluie o rețea de conservare, cercetare, cultivare și distribuție.

Nu consider memoria ca fiind nostalgie. Aceste practici sunt părți active, deși subestimate, ale ecosistemului agricol actual. Ele reprezintă cunoștințele care pot ajuta periferia să-și dezvolte propria capacitate, în loc să se limiteze la respectarea standardelor stabilite în altă parte.

Sateliții, senzorii, GPS-ul și platformele de analiză a datelor promit o agricultură mai precisă și mai eficientă, dar creează totodată noi dependențe tehnologice. În ce măsură digitalizarea îi ajută pe agricultori să devină mai autonomi și în ce măsură îi face dependenți de infrastructuri și companii pe care nu le controlează?

Martina Muzi: Ambele, iar cercetarea se concentrează asupra a cine beneficiază de ce. Telemetria utilajelor, cartografierea prin satelit, platformele de agricultură de precizie și sistemele de subvenții pot îmbunătăți eficiența și le pot oferi fermierilor noi tipuri de informații. De asemenea, ele introduc dependențe față de echipamente proprietare, software, standarde de date și rețele de distribuitori. Așadar, întrebările pe care le pune Five Hectares sunt: cine are acces la aceste sisteme, ce tipuri de cunoștințe sunt privilegiate și unde ajunge autoritatea decizională?

Aici revine argumentul privind scara. O exploatație de mari dimensiuni ar putea fi capabilă să absoarbă aceste dependențe, în timp ce un producător mai mic ar putea deține cunoștințe locale precise, dar să nu dispună de echipamentele, infrastructura de date sau spațiul de stocare care ar schimba modul în care este gestionat riscul. De aceea îmi place să pun silozul și platforma unul lângă altul: ambele sunt tehnologii ale autonomiei, iar accesul la fiecare dintre ele este distribuit inegal.

Expoziția reunește cercetări sociologice, obiecte de design, materiale industriale, instalații experimentale și documentare video. Ce poate dezvălui designul despre agricultură și alimentație într-un mod în care datele statistice sau discursul academic nu o pot face? Și cum evitați riscul ca experiența estetică să eclipseze problemele concrete pe care le investigați?

Martina Muzi: Statisticile ne pot spune că 90% dintre exploatații sunt mici. Designul poate așeza o pâine, o probă de sol, un brevet și o etichetă în aceeași încăpere, astfel încât vizitatorii să-și poată găsi propria orientare. De asemenea, designul poate pătrunde în procesele existente și poate amplifica, aplica sau redistribui cunoștințele deja active în cadrul acestora, în loc să le comenteze din exterior.

Pentru a evita ca aspectul estetic să eclipseze problemele, am integrat câteva măsuri de protecție. În primul rând, cercetarea are prioritate: fiecare ediție începe cu un raport comandat, nu cu un concept curatorial. În al doilea rând, designerii și-au dezvoltat lucrările numai prin colaborarea cu actori locali, prin interviuri, vizite la fața locului și cercetare de teren, astfel încât proiectele lor sunt extensii ale colaborărilor cu oameni a căror expertiză lipsește adesea din discursul cultural. În al treilea rând, informația este prezentă alături de lucrări, prin intermediul etichetelor, interviurilor și poveștilor vizuale. Și, în cele din urmă, limbajul grafic și spațial se inspiră din măsurare, repetiție și standardizarea agriculturii în sine, mai degrabă decât dintr-o imagine idealizată a acesteia.

Am dorit și să pun sub semnul întrebării stereotipurile și estetica asociate de obicei cu agricultura. Speranța mea este ca proiectul să nu se adreseze doar designului, ci să ofere și un răspuns industriei.

Dacă expoziția „Cinci hectare” ne invită să privim alimentele ca pe rezultatul unui sistem complex, și nu doar ca pe un simplu produs de consum, ce schimbări v-ați dori să vezi în modul în care vizitatorii înțeleg relația dintre ceea ce mănâncă, oamenii care le produc hrana și lumea economică și ecologică din care facem parte? Poate o expoziție să contribuie la transformarea acestei relații?

Martina Muzi: Mi-ar plăcea ca vizitatorii să perceapă o masă ca fiind punctul final al unui lanț de decizii luate la scări foarte diferite, de la sol, semințe și condiții meteorologice până la reglementări, finanțe, depozitare și comerț. Mi-ar plăcea, de asemenea, ca ei să îi vadă pe oamenii din acel lanț, ale căror cunoștințe intră rareori în discuțiile culturale.

Nu pretind că o expoziție poate rezolva contradicțiile sistemului. Ceea ce poate face este să facă infrastructurile perceptibile, să conecteze cunoștințe care altfel ar rămâne separate și să mențină deschis un spațiu în care condițiile legate de alimentație pot fi observate, puse sub semnul întrebării și împărtășite. Bucătăria duce acest concept la extrem, deoarece masa luată împreună este locul în care viața domestică, colectivă și corporală a sectorului agroalimentar se întâlnește cu restul sistemului. Este o infrastructură provizorie, dar poate iniția un alt tip de dialog între oameni care, altfel, s-ar putea să nu se întâlnească niciodată.