INTERVIU – Attila Kim, despre memorie și reinventare: Regenerarea urbană începe când transformarea unei clădiri produce efecte dincolo de ea

Numele Attila Kim este sinonim cu modul în care România s-a prezentat în ultimii zece ani la Bienala de la Veneția, fie de artă, fie de arhitectură, este sinonim cu unele dintre cele mai spectaculoase expoziții organizate la București și în țară, dar și cu proiecte arhitecturale private pentru spații publice. Cel mai recent dintre acestea, Art Encounters din Timișoara, sediu renovat, reamenajat și redeschis în luna septembrie.

Attila Kim vorbește într-un interviu acordat Curatorial despre spații transformate, dedicate artei, despre cum un loc cu memorie poate primi noi funcțiuni, despre granița fluidă dintre arhitectură și scenografie, despre clădirile pe care i-ar fi plăcut să le construiască și despre cum speră că va fi Bucureștiul viitorului.

„O clădire este aproape întotdeauna rezultatul mai multor timpuri (…) Regenerarea urbană începe tocmai atunci când transformarea unei clădiri produce efecte dincolo de limitele parcelei”.

Născut în 1977, la Târgu Mureș, cu studii de arhitectură la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, masterat la Universitatea Babeș-Bolyai și doctorat, la Universitatea de Artă Moholy Nagy din Budapesta, Attila Kim a fost în ultimele două decenii, între altele, multipremiat la Bienala de Arhitectură București și nominalizat pentru Premiul de arhitectură contemporană Mies van der Rohe al Uniunii Europene. În 2012, a fondat propriul birou de arhitectură. Attila Kim este Comisar al României pentru Bienala de la Veneția începând cu 2016.

Printre proiectele expoziționale recente de care este legat se numără Bienala de Scenografie București 2026, „Picasso en visite”, „Numai Pictura”, DIPLOMA Show 2025 și „Brâncuși: Surse românești și perspective universale”.

Ce se întâmplă cu o clădire atunci când este transformată dintr-un spațiu cu o funcțiune inițială într-un spațiu dedicat artei? Ce trebuie păstrat și ce trebuie schimbat?

Attila Kim: Cred că primul lucru care se schimbă nu este neapărat arhitectura, ci relația clădirii cu publicul. O clădire care devine spațiu cultural trebuie, înainte de toate, să devină publică. Trebuie să poți intra în ea firesc, să o înțelegi, să o parcurgi, să simți că poți rămâne acolo și atunci când nu ai venit neapărat pentru o anumită expoziție.

În cazul noului sediu al Fundației Art Encounters, situația este interesantă pentru că vorbim despre o clădire cu memorie istorică, dar nu despre una care și-a păstrat intactă materialitatea originală. Construcția făcea parte din ansamblul Industriei Lânii, de la începutul secolului XX, însă a trecut printr-un incendiu și printr-o reconstrucție amplă.

De aceea, întrebarea nu a fost atât ce restaurăm, cât ce anume din memoria și identitatea acestei clădiri merită dus mai departe și ce trebuie schimbat pentru ca ea să poată avea o viață nouă.

Am păstrat volumetria, scara și caracterul recognoscibil al clădirii, dar am schimbat relația ei cu strada, cu publicul și cu funcțiunile interioare. Inclusiv renunțarea la vechea denumire și asumarea numelui Fundația Art Encounters fac parte din această transformare. Clădirea nu mai este definită prin apartenența la o dezvoltare imobiliară, ci prin identitatea și programul cultural al instituției pe care o găzduiește.

Ce poate schimba arhitectura într-o clădire atunci când intervenția nu este radicală? În cazul Art Encounters, care au fost intervențiile esențiale?

Attila Kim: Uneori, intervențiile care schimbă cel mai mult o clădire sunt foarte precise și nu neapărat spectaculoase. La Fundația Art Encounters nu am dorit să transformăm radical clădirea, ci să identificăm câteva puncte în care intervenția arhitecturală putea schimba modul în care este folosită și percepută.

Una dintre cele mai importante transformări a vizat parterul, gândit ca o interfață activă cu orașul, cu spații de primire, librărie, cafenea, zone pentru întâlniri și programe educaționale, în relație cu grădina. Etajul a fost regândit pentru a oferi condiții muzeale de expunere, iar mansarda pentru activitățile administrative și de lucru ale fundației.

La exterior, un gest important a fost introducerea unui nou portic de acces, care marchează intrarea și noua identitate publică a clădirii.

Un punct de plecare, mai degrabă conceptual, a fost intervenția lui Duiliu Marcu asupra Palatului Culturii din Timișoara, în perioada interbelică. M-a interesat în special porticul de piatră al intrării secundare, de pe fațada laterală a teatrului. Dincolo de expresia sa arhitecturală, m-a interesat felul în care un asemenea element poate marca o nouă etapă în viața unei clădiri existente. La o altă scară și într-un limbaj diferit, intervenția de la Fundația Art Encounters urmărește să semnaleze această schimbare de identitate și de funcțiune.

La fel de importante sunt intervențiile mai puțin vizibile: accesibilitatea, climatizarea, controlul umidității, iluminatul, securitatea și toate condițiile tehnice necesare expunerii unor lucrări de artă în standarde muzeale.

Cum ați obținut echilibrul între identitatea clădirii și nevoia ca arta să rămână în centrul experienței? Care a fost cea mai mare provocare? Ce a rămas neschimbat?

Attila Kim: Probabil cea mai mare provocare a fost relația dintre scara relativ domestică a clădirii și noul context urban în care se află. În jurul ei a apărut un oraș cu o altă densitate, cu imobile mult mai înalte și cu o expresie arhitecturală complet diferită.

Am considerat important ca această clădire să nu devină o prezență anonimă în mijlocul noii dezvoltări urbane. Tocmai de aceea intervenția exterioară își asumă o anumită vizibilitate, în timp ce volumetria existentă rămâne recognoscibilă.

În interior, logica este diferită. Spațiile expoziționale trebuie să ofere libertate lucrărilor și curatorilor, să poată fi transformate de la o expoziție la alta. Arhitectura trebuie să fie suficient de prezentă pentru a construi o experiență coerentă, dar suficient de discretă pentru a nu concura cu arta.

A rămas neschimbată, în primul rând, prezența clădirii în oraș, scara ei și relația cu memoria locului. Ceea ce s-a schimbat este capacitatea ei de a primi public și de a funcționa ca instituție culturală.

În cazul unor clădiri cu o istorie importantă, cât de mult trebuie să intervină arhitectul și cât de mult ar trebui să lase clădirea să „vorbească” prin urmele pe care le-a acumulat?

Attila Kim: Nu cred că există o formulă universală. Fiecare clădire îți oferă indicii despre cât poți și cât trebuie să intervii, iar uneori cele mai interesante descoperiri apar abia în timpul lucrărilor.

În cazul Fundației Art Encounters, un exemplu este planșeul original de lemn de peste parter, pe care l-am descoperit după îndepărtarea tavanului fals. Existența lui nu era cunoscută, deoarece la nivelul etajului fusese turnată ulterior o placă de beton, care ascundea această structură mai veche. Am decis să păstrăm planșeul de lemn aparent, aplicând un tratament de ignifugare de culoare albă. În felul acesta, structura originală rămâne vizibilă și contribuie la caracterul spațiului, dar se integrează firesc în expresia unitară a interioarelor albe, fără să devină un element decorativ sau un accent istoric artificial.

Mi se pare un exemplu relevant pentru felul în care înțeleg intervenția asupra unei clădiri existente. Nu cred că trebuie să păstrăm orice urmă doar pentru că este veche, dar nici să eliminăm elementele care pot aduce o dimensiune suplimentară spațiului. Important este să le identificăm valoarea și să găsim o modalitate de a le integra în arhitectura contemporană, fără să le pierdem autenticitatea.

Există un moment în care renovarea devine prea mult o intervenție arhitecturală și începe să concureze cu arta pe care spațiul ar trebui să o găzduiască?

Attila Kim: Da, și cred că este una dintre tentațiile arhitectului care proiectează pentru artă.

Un spațiu expozițional nu trebuie să demonstreze permanent cât de interesant este arhitectul lui. Trebuie să aibă identitate, dar și disponibilitate. Sunt două lucruri diferite.

Îmi place ca arhitectura să fie foarte precisă acolo unde trebuie să construiască experiența, cum ar fi în cazul accesului, proporției, luminii, traseului; și să se retragă acolo unde începe întâlnirea dintre privitor și lucrare.

În cazul Fundației Art Encounters, am încercat să separăm aceste două intensități: o expresie arhitecturală mai afirmată în relația cu orașul și o arhitectură interioară mult mai flexibilă, care să poată primi expoziții diferite fără să le impună permanent aceeași imagine.

Cum se negociază relația dintre „nou” și „existent” într-un spațiu dedicat culturii? Este mai importantă recuperarea memoriei locului sau capacitatea lui de a primi funcțiuni și forme noi?

Attila Kim: Nu le văd ca fiind contradictorii. De fapt, cred că una dintre cele mai bune forme de conservare este capacitatea unei clădiri de a continua să fie folosită.

Memoria nu înseamnă numai conservarea materiei, ci și continuitate. Clădirea Fundației Art Encounters a făcut parte dintr-un sit industrial, apoi a primit alte funcțiuni, a trecut printr-un incendiu și o reconstrucție, iar acum devine un centru cultural.

Mi se pare important ca intervențiile contemporane să nu încerce să se deghizeze în arhitectură istorică. Noul trebuie să poată fi recunoscut ca nou, dar să intre într-un dialog cu ceea ce există.

Cred că aceasta este una dintre cele mai interesante posibilități ale arhitecturii: să adauge un nou timp unei construcții, fără să le anuleze pe cele precedente.

În proiectele dumneavoastră, cât de important este să păstrați imperfecțiunile unei clădiri? Pot urmele de uzură sau intervențiile succesive să devină parte din arhitectura spațiului?

Attila Kim: Da, foarte mult. Dar încerc să fac diferența între urmă și degradare.

Nu cred că orice lucru vechi trebuie păstrat doar pentru că este vechi. În schimb, o urmă care spune ceva despre felul în care clădirea a fost construită, folosită sau transformată poate avea o valoare extraordinară.

Mă interesează clădirile în care poți citi mai multe timpuri simultan. Uneori un perete imperfect spune mai mult despre istoria unui loc decât o restaurare impecabilă.

În același timp, nu cred că imperfecțiunea trebuie transformată într-o estetică obligatorie. Păstrarea urmelor trebuie să rezulte dintr-o înțelegere a locului, nu dintr-o preferință stilistică.

Unde se termină arhitectura și unde începe scenografia, într-un spațiu expozițional?

Attila Kim: Pentru mine, granița este foarte fluidă.

Arhitectura stabilește condițiile de bază: proporțiile spațiului, circulația, lumina, accesul, relația cu exteriorul. Scenografia expozițională lucrează cu aceste condiții și construiește o situație temporară pentru un anumit corpus de lucrări și un anumit concept curatorial.

Dar, pentru că lucrez foarte mult și cu arhitectură de expoziție, cele două se contaminează permanent. Uneori scenografia te face să descoperi arhitectura, alteori arhitectura îți oferă chiar structura expoziției.

Diferența importantă este, poate, cea a duratei. Arhitectura trebuie să poată susține multe scenografii succesive, în timp ce scenografia își poate permite să fie mai specifică, mai experimentală și mai direct legată de conținutul unei expoziții.

Poate arhitectura unui spațiu de artă să schimbe felul în care privim o lucrare? Și, invers, poate o expoziție să schimbe felul în care percepem clădirea în care este instalată?

Attila Kim: Absolut. Nicio lucrare nu este văzută în vid.

Distanța de la care te apropii de ea, lucrarea pe care ai văzut-o înainte, lumina, culoarea peretelui, faptul că intri într-un spațiu foarte înalt sau într-unul foarte intim — toate schimbă percepția.

Și relația funcționează și invers. Am avut multe situații în care, după instalarea unei expoziții, am descoperit o clădire pe care credeam că o cunosc foarte bine. Arta poate face vizibil ceva ce arhitectura singură nu reușea să îți arate.

Aceasta este una dintre calitățile extraordinare ale arhitecturii expoziționale: capacitatea de a construi un dialog între lucrări, spațiu și vizitator, în care niciunul dintre aceste elemente nu rămâne complet neschimbat.

Cât de mult din experiența vizitatorului este construit, de fapt, de arhitectură: traseul, ritmul, lumina, pragurile, distanțele dintre lucrări?

Attila Kim: Foarte mult, chiar dacă ideal este ca vizitatorul să nu fie permanent conștient de acest lucru.

Expoziția este și o experiență temporală. Nu vezi toate lucrările simultan. Mergi, te oprești, te apropii, te îndepărtezi, descoperi anumite lucrări într-o succesiune gândită, iar altele îți apar în câmpul vizual înainte de a ajunge efectiv în fața lor.

În expoziția „Picasso en visite”, am construit un traseu clar, circular, care organizează cele șapte săli de expoziție de o parte și de alta a unui perete albastru. Acest element central integrează vitrinele în care sunt expuse piesele de ceramică, dar funcționează și ca un dispozitiv de relaționare vizuală între spații. Transparența vitrinelor permite priviri dintr-o sală în alta, iar obiectele ceramice se suprapun, în funcție de direcția din care sunt privite, peste fundaluri diferite, alcătuite din lucrările expuse în sălile adiacente. Aceeași piesă poate fi astfel percepută în contexte vizuale diferite, fără să își schimbe poziția.

Mă interesează această posibilitate a arhitecturii expoziționale de a construi nu doar un parcurs, ci și relații între lucrări. Traseul este precis, însă experiența vizuală nu este niciodată complet liniară. Vizitatorul descoperă perspective, suprapuneri și corespondențe care îmbogățesc lectura expoziției.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră un spațiu de artă „reușit”: unul care se face remarcat sau unul care aproape dispare în favoarea lucrărilor expuse?

Attila Kim: Cred că trebuie să poată face ambele lucruri.

Ca instituție și ca loc în oraș, trebuie să aibă identitate. Trebuie să-l recunoști și să vrei să intri. Dar în momentul în care ai ajuns în fața unei lucrări, arhitectura trebuie să știe și să fie în planul secund.

Aș spune că un spațiu de artă reușit nu dispare, ci își schimbă permanent intensitatea. Poate fi foarte prezent în experiența orașului, discret în sala de expoziție și din nou activ în spațiile de întâlnire, de educație sau de socializare.

Această alternanță mi se pare mai interesantă decât ideea unui spațiu complet neutru sau, la extrema cealaltă, a unei arhitecturi care dorește să fie permanent protagonistă.

Ce ar trebui să se întâmple cu un spațiu după ce arhitectul pleacă?

Attila Kim: Să înceapă să trăiască. Pentru mine, acesta este poate cel mai bun test al unui proiect. Dacă totul trebuie să rămână exact așa cum l-a imaginat arhitectul pentru ca proiectul să funcționeze, atunci probabil că arhitectura este prea rigidă.

Fundația Art Encounters trebuie să poată fi schimbată de expoziții, de artiști, de copii la ateliere, de oamenii care vin la cafenea, de evenimente și de timp.

În momentul în care arhitectul pleacă, începe de fapt viața clădirii. Iar un proiect bun trebuie să permită inclusiv lucruri pe care arhitectul nu le-a anticipat.

Orașe precum București și Timișoara au o oarecare experiență de transformare a unor spații existente în locuri pentru arte. Credeți că astfel de intervenții pot deveni o formă de regenerare urbană, dincolo de simpla renovare a unei clădiri?

Attila Kim: Cu siguranță, pentru că o instituție culturală nu ocupă numai niște metri pătrați. Produce circulație, public, întâlniri și alte moduri de a folosi orașul.

Noul sediu al Fundației Art Encounters mi se pare un exemplu foarte clar. Clădirea este o prezență istorică rămasă dintr-o structură industrială, aflată acum în mijlocul unui cartier nou, foarte dens. În loc să dispară sau să rămână o simplă imagine a trecutului, ea capătă o funcțiune culturală publică.

Transformarea clădirii, activarea parterului și a grădinii, introducerea unei cafenele, a unei librării și a spațiilor educaționale extind activitatea fundației dincolo de programul strict expozițional.

Cred că regenerarea urbană începe tocmai atunci când transformarea unei clădiri produce efecte dincolo de limitele parcelei. Nu este suficient să renovăm frumos o construcție. Trebuie să ne întrebăm ce poate oferi ea orașului și cum poate contribui la viața publică.

După ce ați lucrat atât de mult cu patrimoniul și cu spațiile culturale, cum vedeți acum relația dintre memorie și arhitectură?

Attila Kim: Probabil sunt mai puțin interesat decât înainte de ideea unei singure imagini „corecte” a trecutului.

O clădire este aproape întotdeauna rezultatul mai multor timpuri. A fost construită într-un anumit moment, modificată în altul, deteriorată, reparată, reutilizată. Mi se pare mai interesant ca arhitectura să poată face aceste straturi inteligibile decât să aleagă unul singur și să le șteargă pe toate celelalte.

Memoria nu este pentru mine o stare la care trebuie să ne întoarcem, ci o materie cu care putem continua să construim. Și cred că avem nevoie să acceptăm faptul că intervențiile noastre contemporane vor deveni, la rândul lor, parte din istoria acestor clădiri. Nu trebuie să încercăm să le facem invizibile, dar nici să le considerăm definitive.

Există o clădire pe care ați transformat-o și pe care, după finalizarea proiectului, ați început să o vedeți cu totul altfel decât înainte ori în faza de proiect?

Attila Kim: Cred că fiecare proiect de acest fel este o experiență diferită și, într-o anumită măsură, surprinzătoare, tocmai pentru că abordarea nu este niciodată aceeași. Nu pornesc de la o formulă prestabilită, ci de la particularitățile clădirii, de la istoria ei, de la noua funcțiune și de la ceea ce descoperim pe parcurs. De multe ori, rezultatul îți oferă o perspectivă asupra spațiului pe care nu o puteai anticipa complet în faza de proiect.

La Fundația Art Encounters, m-a interesat transformarea unei foste clădiri administrative, de dimensiuni relativ reduse, într-o instituție culturală deschisă publicului, capabilă să găzduiască expoziții de anvergură internațională.

În cazul Fundației Plan B din Cluj, într-o clădire cu o istorie mult mai stratificată, intervenția a presupus o altă relație între arhitectura existentă, noile funcțiuni și caracterul public al locului.

La Cinema Elvire Popesco din București, intervenția a fost una de refațadizare reversibilă, prin care am urmărit să modificăm proporțiile percepute ale clădirii și, mai ales, relația acesteia cu edificiul impunător al Institutului Francez. Nu a fost vorba doar despre redefinirea imaginii cinematografului, ci despre construirea unui dialog arhitectural între cele două clădiri, astfel încât ele să fie percepute ca părți ale unui ansamblu coerent, păstrându-și în același timp identitatea.

Există apoi intervențiile temporare, unde relația cu clădirea este poate și mai surprinzătoare. La Bienala Art Encounters, în Comenduirea Garnizoanei din Timișoara, sau în cazul intervenției de la Cazarma U pentru expoziția „După Sculptură – Sculptură După”, arhitectura expozițională a oferit posibilitatea de a reinterpreta spații existente fără să le transforme definitiv. În asemenea situații, lucrările de artă și construcțiile temporare pot dezvălui calități ale clădirii care anterior treceau neobservate.

Cred că tocmai această diversitate mă interesează cel mai mult. Fiecare proiect presupune un alt tip de dialog cu ceea ce există, iar surpriza apare atunci când, după finalizare și după ce spațiul începe să fie folosit, descoperi relații și posibilități pe care nu le-ai imaginat inițial.

Dacă ar fi să alegeți din București și din țară o clădire pe care v-ar plăcea să o fi proiectat, care ar fi aceasta?

Attila Kim: Aș alege două clădiri care, întâmplător, poartă același nume: Palatul Telefoanelor din București și Palatul Telefoanelor din Cluj-Napoca.

În București, Palatul Telefoanelor de pe Calea Victoriei, construit în perioada interbelică, mă interesează prin radicalitatea cu care a introdus o altă scară și o altă expresie arhitecturală într-un țesut urban existent. Este o clădire care a marcat un moment important în modernizarea orașului și care, în ciuda contrastului puternic cu vecinătățile sale, a devenit una dintre imaginile reprezentative ale Bucureștiului.

Din țară, aș alege Palatul Telefoanelor din Cluj-Napoca, proiectat de arhitectul Vasile Mitrea la sfârșitul anilor ’60. Este un exemplu remarcabil de arhitectură modernistă postbelică, cu o expresie brutalistă foarte puternică, dar și cu o compoziție extrem de riguroasă. Este de remarcat în special felul în care o arhitectură atât de distinctă reușește să se insereze în contextul centrului istoric, fără să își dilueze identitatea.

Sunt două clădiri foarte diferite, aparținând unor perioade și unor limbaje arhitecturale distincte, dar care au în comun curajul de a introduce o arhitectură contemporană momentului lor într-un context urban deja constituit. Cred că tocmai această relație dintre o expresie arhitecturală fermă și capacitatea de a deveni parte din identitatea orașului le face atât de interesante.

Privitor la Capitală, cum vi se pare că a evoluat din punct de vedere urbanistic/arhitectural în ultimii 35 de ani? Care ar fi principala problemă? Cum credeți că va arăta peste alți 35 de ani?

Attila Kim: Bucureștiul ultimilor 35 de ani mi se pare un oraș în care energia privată a fost mult mai puternică decât capacitatea publică de a construi o viziune coerentă asupra orașului.

S-au construit foarte multe lucruri bune și foarte multe lucruri discutabile, dar problema fundamentală mi se pare mai puțin calitatea unei clădiri sau a alteia și mai mult absența unei gândiri suficient de puternice asupra spațiului dintre clădiri: strada, trotuarul, piața, vegetația, infrastructura, mobilitatea, continuitatea spațiului public.

Bucureștiul are o extraordinară capacitate de a absorbi contradicții. Este unul dintre lucrurile care îl fac atât de interesant, dar nu cred că trebuie să confundăm această vitalitate cu lipsa regulilor.

Cum va arăta peste 35 de ani depinde mai puțin de stilul arhitecturii care se va construi și mai mult de deciziile pe care le luăm acum despre densitate, mobilitate, patrimoniu, spațiu verde și infrastructură.

Sper ca orașul viitorului să nu fie unul ”mai uniform”, ci unul în care această diversitate extraordinară a Bucureștiului să fie însoțită de un spațiu public mult mai bun.