Berthe Weill, negustoarea de artă a avangardei pariziene
Berthe Weill, mult timp eclipsată de contemporanii ei bărbați, a avut o influență mare asupra ascensiunii avangardei secolului XX, însă a fost neglijată o bună perioadă.
A avut un rol crucial în lansarea carierei unor artiști precum Pablo Picasso, Amedeo Modigliani, Raoul Dufy și Henri Matisse și a sprijinit multe femei din artă, printre care Suzanne Valadon și Émilie Charmy.
O amplă expoziție e deschisă la Musée de l’Orangerie până la finalul lunii ianuarie 2026 și evidențiază activitatea ei, fiind prezentată o istorie a pieței de artă pariziene din perioada de început, prin prisma unei galeriste tenace care credea profund într-un singur principiu – „Place aux jeunes” (Faceți loc tinerilor, n.r.) – imprimat pe cărțile ei de vizită.
Fauvism, cubism și alte forme artistice
În 1901, Berthe Weill a deschis o galerie la adresa 25 Rue Victor-Massé, în cartierul Pigalle. Ea a ales să colaboreze cu artiștii vremii, ajutându-i să-și facă un nume și contribuind la dezvoltarea carierei lor, în ciuda mijloacelor sale limitate. Cu entuziasm și perseverență, ea a fost purtătoarea lor de cuvânt și i-a susținut până la închiderea galeriei ei, în 1940, în contextul războiului și al persecuției evreilor.
În 1933, ea și-a publicat memoriile din trei decenii de activitate sub titlul „Pan! Dans l’œil…”, o lucrare de pionierat în acest gen literar.
De la Picasso (pe care l-a ajutat să vândă lucrări înainte de a deschide galeria) până la Modigliani (a cărui singură expoziție personală din timpul vieții a fost organizată de ea, în 1917), Weill a contribuit la recunoașterea fauvismului, prezentând în mod regulat expoziții cu lucrări ale grupului de elevi ai lui Gustave Moreau, reuniți în jurul lui Matisse.
Ulterior, s-a angajat alături de cubiști și de artiștii Școlii de la Paris în lupta pentru artă și apariția noilor sale forme, precum și împotriva conservatorismului și xenofobiei.
A apărat cu înverșunare figuri foarte diferite, dintre care unele nu aparțineau niciunei mișcări specifice, oferindu-le o șansă prin organizarea mai multor expoziții. În plus, a promovat artiste, fără prejudecăți legate de gen sau școală, de la Émilie Charmy, ale cărei lucrări le-a expus frecvent între 1905 și 1933 și pe care a descris-o ca fiind „prietenă pe viață”, până la Jacqueline Marval, Hermine David și Suzanne Valadon, care era foarte cunoscută publicului la acea vreme.
Până în 1951, anul în care a murit, ea prezentase mai mult de 300 de artiști la cele patru adrese succesive ale galeriei sale: 25 Rue Victor-Massé; 50 Rue Taitbout din 1917; 46 Rue Laffitte – din 1920 până în 1934 – și, în final, 27 Rue Saint-Dominique.
A organizat sute de expoziții până când galeria ei a fost închisă definitiv, în 1940.
Foto: Raoul Dufy, „30 ans ou la vie en rose”, 1931
