De ce era obsedat Van Gogh de culoarea galben

Oricine a privit tablourile lui Van Gogh a fost frapat de nunanţa solară care inundă tablourile sale. „Floarea-soarelui”, „Casa galbenă”, „Câmpurile de grâu copt” arată, fără îndoială, că Vincent van Gogh (1853-1890) avea o atracție deosebită pentru această nuanță, pe care o folosea ca niciun alt pictor din generația sa.

Prea strălucitoare pentru a fi doar rodul întâmplării, această nuanță dominantă de galben specifică lui Van Gogh a ajuns să trezească curiozitatea specialiștilor, de la istorici de artă la toxicologi, chiar şi oftalmologi.

Ipoteza xantopsiei

Printre teorii se numără cea a xantopsiei, o tulburare vizuală care face ca lumea să fie percepută printr-un filtru galben. Această patologie ar fi asociată cu un posibil tratament pe bază de degeţel, o plantă folosită pe vremea lui Van Gogh pentru tratarea anumitor afecțiuni cardiace, scrie BeauxArts.

Medicul său, doctorul Gachet, cunoștea bine acest remediu și îl folosea uneori la pacienții săi. De altfel, Van Gogh l-a pictat pe Gachet ținând în mână o floare de degeţel. Această ipoteză seducătoare se lovește însă de lipsa totală a dovezilor documentare privind administrarea unui tratament lui Van Gogh, cu atât mai puțin a unor doze suficiente pentru a provoca simptomul vizual.

Absintul, pus sub semnul întrebării

Al doilea suspect în acest caz: absintul, celebra „zână verde”. Se știe că Van Gogh era un mare iubitor al acestei băuturi la Arles, până în punctul în care Paul Gauguin își exprima îngrijorarea în corespondența sa. Multă vreme, tuionul, unul dintre componentele acestei băuturi, a fost acuzat că provoacă tulburări ale percepției culorilor, ba chiar halucinații.

O altă ipoteză, de data aceasta mai concretă, este cea a intoxicației cu pigmenții pe care pictorul îi folosea zilnic. Van Gogh picta în straturi groase, folosind din abundență alb de plumb și galben de crom, doi pigmenți cunoscuți ca fiind extrem de toxici.

Mai multe studii medicale, printre care o cercetare spaniolă publicată în anii 1990 și preluată de atunci în lucrări dedicate saturnismului în rândul artiștilor, pun în corelație simptome cronice – oboseală extremă, dureri abdominale, neuropatii, crize comparabile cu episoade de encefalopatie – cu tabloul clinic clasic al intoxicației cu plumb, supranumită multă vreme „colica pictorilor”. Această asemănare este cu atât mai tulburătoare cu cât Van Gogh avea obiceiul neplăcut de a-și duce pensulele la gură, gest consemnat de mai mulți biografi. Însă nicio analiză toxicologică postumă nu permite să se tragă o concluzie definitivă.

O culoare ca manifest

Istoricii de artă propun o explicație cu totul diferită. Ajuns la Arles iarna, în februarie 1888, Van Gogh descoperă o luminozitate fără egal față de cea din Țările de Jos, țara sa natală, sau față de cerul cenușiu al Parisului, unde locuia la Theo de doi ani.

Scrisorile adresate fratelui său descriu galbenul ca pe un echivalent pământesc al cerului japonez la care visa încă de când descoperise gravurile lui Hokusai și Hiroshige, o strălucire care estompează contururile și îl obligă să-și regândească întreaga tehnică: „Un soare, o lumină pe care, în lipsa unui termen mai potrivit, nu pot decât să o numesc galben, galben sulf pal, galben lămâie pal auriu. Cât de frumos este galbenul!”, scria el în august 1888.