Femei în artă – Nan Goldin, fotografa activistă care a creat jurnale vizuale pentru a le împărtăși cu lumea

Nan Goldin, căreia îi este dedicat documentarul „All the Beauty and the Bloodshed” nominalizat anul acesta la premiile Oscar, este una dintre figurile originale ale fotografiei, captând pe film dramele propriei vieți, ale apropiaților, făcând campanii sociale, vorbind despre abuz, dependența de droguri și despre SIDA.

Spunea cândva că fotografia i-a salvat viața. La rândul ei, încearcă să ofere acest lucru altora, prin arta ei și prin acțiunile activiste.

Cunoscută pentru albumul de fotografie „The Ballad of Sexual Dependency” (1986), artista a fost figură principală în scandalul ce a avut în centru celebra familie Sackler, de numele căreia erau legate numeroase galerii ale unor importante muzee din lume. Despre lupta lui Nan Goldin împotriva dinastiei din domeniul farmaceutic responsabilă pentru numeroase decese provocate de dependența de opioide, regizoarea Laura Poitras a vorbit în documentarul „All the Beauty and the Bloodshed” premiat cu marele trofeu la Festivalul de Film de la Veneția 2022.

Nancy Goldin, din Washington DC în Boston

Nancy Goldin s-a născut în 1953, în Washington DC, cel mai mic dintre patru copii ai unei familii de evrei de clasă mijlocie.  Marcată de faptul că sora cea mai mare, Barbara, s-a sinucis pe când avea 18 ani, Nancy Goldin a fugit de acasă trei ani mai târziu, la 14 ani.

A descoperit fotografia în timp ce trăia în centre de plasament în zona Boston. La școală l-a cunoscut pe David Armstrong, prima persoană pe care a fotografiat-o și cel care i-a spus primul Nan. S-au mutat împreună într-o casă din Boston, cu alți patru oameni, și, pe măsură ce Armstrong a început să joace în travesti, Goldin s-a îndrăgostit de travestiți și de viața lor. Îi vedea, după cum spunea în documentarul ei „I’ll Be Your Mirror” (1995), ca fiind „al treilea gen care are mai mult sens decât celelalte două”. Își dorea să fie fotograf de modă și visa să îi prezinte pe travestiți pe coperta Vogue.

Prima ei expoziție solo a avut loc în 1973, la Project Inc. din Boston. Anul următor, împreună cu Armstrong, s-a înscris la School of the Museum of Fine Arts din Boston, iar după ce a absolvit s-a mutat cu prietenii mai întâi în Provincetown, Massachusetts, apoi la New York.

Goldin își găsise „familia extinsă”, după cum scrie artnews.com. Având-o pe sora ei încă în centrul atenției, ea a devenit „obsedată de a nu mai pierde vreodată imaginea cuiva”, spunea ea în „I’ll Be Your Mirror”. Acest lucru a fost cel care a determinat-o să fotografieze în mod constant membrii a ceea ce ea numea tribul ei.

Balada dependenței sexuale

Cea mai faimoasă serie fotografică a lui Goldin, „The Ballad of Sexual Dependency” (1979 – 1986), a început nu ca o carte, ci ca un slideshow de 45 de minute cu peste 700 de imagini și o coloană sonoră susținută de artiști precum Velvet Underground, James Brown, Nina Simone și Charles Aznavour.

Goldin începuse să facă prezentări de diapozitive pentru a-și împărtăși fotografiile cu prietenii care îi erau subiecți. Își edita și reedita în mod constant prezentările de diapozitive și, pe măsură ce prezenta versiuni revizuite în baruri, cluburi de noapte și spații de artă, publicul ei creștea.

În 1985, prezentarea de diapozitive „The Ballad of Sexual Dependency” a fost selectată pentru a fi inclusă în Bienala Whitney. În anul următor, Goldin a lucrat cu curatorul Marvin Heiferman (care a ajutat la producerea prezentărilor sale de diapozitive pentru vizionarea publică) pentru a edita și comprima „The Ballad of Sexual Dependency” într-o carte foto cu 127 de imagini. Într-o recenzie publicată în New York Times, criticul de artă Andy Grundberg a scris: „Ceea ce «The Americans» a lui Robert Frank a fost pentru anii 1950, «Balada dependenței sexuale» a lui Nan Goldin este pentru anii 1980… Goldin, la vârsta de 33 de ani, a creat o capodoperă artistică care ne vorbește nu numai despre atitudinile generației sale, ci și despre vremurile în care trăim”.

În textul pentru cartea ei, Goldin a descris „The Ballad of Sexual Dependency” drept un „jurnal vizual” de împărtășit cu lumea.

Prieteni și iubiți

În timp ce „Balada…” celebrează viețile oamenilor din jurul lui Goldin, ea vorbește, așa cum sugerează și titlul, despre „lupta dintre autonomie și dependență”, atât emoțională, cât și fizică – uneori cu substanțe, dar mai ales cu alți oameni, fie ei prieteni sau iubiți. „Dragostea poate fi o dependență”, a scris ea.

Cadrele ei au surprins oameni la petreceri, în baruri, făcând sex, pe plajă și călătorind cu trenul în New York, Provincetown și Berlin. Goldin a punctat și a surprins bucuria și durerea celor care i-au populat viața, mulți dintre ei fiind homosexuali, consumatori de droguri sau neconformi cu normele „tradiționale”. Aceiași oameni apar în prim-plan: David Armstrong, Greer Lankton, Cookie Mueller, Suzanne Fletcher, Sharon Niesp și un bărbat numit simplu Brian, care i-a fost mai mult timp iubit.

Goldin însăși a fost, după cum a dezvăluit recent, lucrătoare sexuală în acea perioadă.

Abuz

Probabil că cea mai cunoscută fotografie din „The Ballad of Sexual Dependency” este un autoportret în care Goldin apare cu fața grav lovită, cu unul dintre ochi aproape închis. Explicația foto este: „Nan, după ce a fost bătută, 1984″.

Brian îi citise jurnalele și se înfuriase atât de tare încât a bătut-o aproape până la orbire. Imaginea servește drept exemplu suprem al fotografiei ca mijloc de supraviețuire și de catharsis. Goldin făcuse fotografia pentru a-și aminti să nu se întoarcă vreodată la el.

În timp ce cariera lui Goldin lua avânt, ea a devenit dependentă de droguri. „Petrecerea se terminase, dar eu nu mă puteam opri”, declara ea în „I’ll Be Your Mirror”. „Am stat închisă în mansarda mea, înghițind droguri, petrecând luni întregi fără să văd lumina zilei”. S-a internat într-o clinică de dezintoxicare din afara Bostonului și s-a lăsat de droguri în 1988. Când s-a întors la New York, a descoperit că mulți dintre prietenii ei au contractat SIDA.

Activism în anii 1990

La sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990, „The Ballad of Sexual Dependency” a căpătat o nouă semnificație ca portret al unei comunități de homosexuali foarte unite, chiar înainte de valul de distrugere reprezentat de epidemia de SIDA.

„Obișnuiam să cred că nu voi putea pierde vreodată pe cineva dacă îl fotografiez suficient de mult. De fapt, fotografiile mele îmi arată cât de mult am pierdut”, mărturisea Goldin tot în „I’ll Be Your Mirror”. „Abia în primul an de abstinență m-am confruntat cu realitatea, când am văzut cum au murit mai mulți dintre prietenii mei. I-am fotografiat pe unii dintre ei în timp ce erau bolnavi pentru a încerca să-i țin în viață și pentru a lăsa urme ale vieții lor. Atunci mi-am dat seama cât de puțin poate păstra fotografia”.

În 1989, Goldin a organizat din postura de curator prima expoziție de artă din New York despre SIDA, „Witnesses: Împotriva dispariției noastre”. Montată la Artists Space, expoziția a inclus lucrări de Armstrong, diCorcia, Lankton, Morrisroe, Peter Hujar, Kiki Smith, David Wojnarowicz și Vittorio Scarpati, soțul lui Cookie Mueller. „Sunt adesea plină de furie în fața sentimentului meu de neputință în fața acestui flagel”, scria Goldin într-unul dintre eseurile din catalogul expoziției. „Vreau să le dau putere celorlalți oferindu-le un forum pentru a-și exprima durerea și furia, în speranța că acest ritual public de doliu poate fi cathartic în procesul de recuperare, atât pentru cei dintre noi care sunt bolnavi, cât și pentru supraviețuitorii rămași în urmă”. O parte dintre ei au murit înainte de vernisaj, alții la scurt timp după.

În anii ’90, în timp ce prezentarea de diapozitive a „The Ballad…” a ajuns în muzee din întreaga lume, Goldin și-a adunat fotografiile lui Mueller și a creat un portofoliu și o expoziție dedicate acesteia. Ea a început să fotografieze camere goale, peisaje și orizonturi. A adunat fotografii ale travestiților pe durata unui deceniu pentru o carte și o expoziție intitulate „The Other Side”. Ea și Armstrong au creat o expoziție de două persoane și o carte însoțitoare intitulată „A Double Life”. În 1994, a colaborat cu Nobuyoshi Araki la „Tokyo Love”, un proiect care a fotografiat tineri din culturile underground din Tokyo. În 1996, retrospectiva sa de la jumătatea carierei, „I’ll Be Your Mirror”, a fost vernisată la Whitney, înainte de a pleca în turneu în Europa.

Anii 2000

În 2000, Goldin a ajuns din nou la dezintoxicare, de această dată la un spital din Manhattan, de la geamul căruia fotografia priveliștea. Pozele au fost cuprinse în seria „57 Days in Roosevelt Hospital”. Aceste fotografii au devenit parte din cartea „The Devil’s Playground” (2003). Alte expoziții internaționale notabile au fost „Le Feu Follet” (2001) și „Chasing a Ghost” (2006).

Nan Goldin a câștigat în 2007 prestigiosul Hasselblad Award. In 2010, Muzeul Luvru a comandat o prezentare de diapozitive și o expoziție. Goldin a intitulat-o „Scopophilia” și a amestecat imagini realizate de ea cu fotografii ale unor lucrări din colecția muzeului, stabilind legături directe între reprezentările dorinței, sexualității, genului și violenței de-a lungul a mii de ani.

În această perioadă, noile lucrări ale lui Goldin prezentau mai mult cupluri, gospodării și copii. În 2014, a publicat „Eden and After”, o colecție de peste 30 de ani de fotografii ale copiilor, în principal ai prietenilor ei. Copiii, cu perspectivele lor unice asupra lumii, îi aminteau lui Goldin de drag queens. În același an, i-a fost prescris OxyContin, după ce a fost operată la mână. A devenit rapid dependentă.

Oxy și lupta împotriva Sackler

Goldin s-a luptat cu dependența timp de trei ani, la un moment dat fiind în pragul morții din cauza unei supradoze de fentanil. După ce și-a recăpătat abstinența, în 2017, a constatat din nou că lumea din jurul ei s-a schimbat. De data aceasta, epidemia era dependența de opioide, urmarea prescrierii excesive pe scară largă a unor medicamente puternice pentru ameliorarea durerii, precum OxyContin, care fusese cauza decăderii ei.

În numărul din ianuarie 2018 al revistei Artforum, Goldin a publicat o relatare sfâșietoare despre dependența sa de OxyContin și, așa cum mulți făcuseră deja, a dat vina pe familia Sackler  – „al cărei nume îl știam din muzee și galerii” și a cărei companie, Purdue Pharma, a produs OxyContin – pentru epidemia și moartea ulterioară a sute de mii de oameni.

În același eseu, Goldin a anunțat formarea unui nou grup, numit P.A.I.N. (Prescription Addiction Intervention Now). Inspirat în mare măsură de coaliția Act Up (AIDS Coalition to Unleash Power), scopul său era de a trage la răspundere familia Sackler. „Pentru a le atrage atenția, vom viza filantropia lor”, a scris Goldin. „Și-au spălat banii pătați de sânge prin sălile muzeelor și universităților din întreaga lume”.

P.A.I.N.

Prima acțiune a P.A.I.N. a avuut loc în martie 2018, când Nan Goldin a condus un grup de protestatari în Aripa Sackler a Metropolitan Museum of Art, unde ei au desfășurat bannere de mari simensiuni pe care era scris „400.000 morți” și „Rușine lui Sackler”, au aruncat în fântână flacoane goale etichetate „Prescrise ție de familia Sackler”.

În perioada următoare au avut loc acțiuni similare la Arthur M. Sackler Gallery din Washington D.C., Arthur M. Sackler Museum din campusul Harvard University și la Guggenheim Museum din New York, al cărui centru de educație era numit după Sackler.

Cu siguranță ajutate de un respect larg răspândit în lumea artei pentru Goldin și pentru munca ei, aceste proteste au început să funcționeze. În februarie 2019, Goldin a amenințat că se va retrage de la o retrospectivă a sa planificată la National Portrait Gallery din Londra, dacă muzeul va accepta un cadou de 1 milion de lire sterline de la familia Sackler. O lună mai târziu, a devenit primul muzeu care a renunțat la un grant Sackler. Două zile mai târziu, Tate a declarat că nici ea nu va mai accepta banii Sackler.

Multe muzee au refuzat ulterior donații de la Sackler, au înlăturat numele familiei din spațiile lor sau ambele, inclusiv Met, Tate, Luvru, Guggenheim, British Museum, Serpentine Galleries, National Gallery din Londra, South London Gallery și, mai recent, Victoria and Albert Museum.

Nan Goldin folosește acum P.A.I.N. pentru a milita pentru un tratament mai bun în cazul dependenței și pentru reducerea riscurilor prin intermediul centrelor de prevenire a supradozelor.

Pandemie și o nouă muză

În 2019, Goldin a întâlnit o tânără scriitoare pe nume Thora Siemsen, iar cele două au legat rapid o prietenie puternică – atât de puternică încât au decis să petreacă împreună carantina impusă în contextul pandemiei de Covid-19.

Siemsen a devenit noua muză a lui Goldin, inspirând-o să se apuce din nou să fotografieze oameni.

Nan Goldin a primit în 2022 Premiul Käthe Kollwitz pentru contribuția sa la fotografia contemporană. O expoziție retrospectivă, „This Will Not End Well”, va ajunge în muzee europene în următorii doi ani, iar o carte ce o însoțește urmează să apară în 2023.

Nan Goldin locuiește în prezent la New York, Berlin și Paris.

Fotografie principală: Nan Goldin, autoportret, Germania 1992