Nebunia lui Cézanne. Portretul unui artist de geniu îndrăgostit de… mere

În istoria artei există puține personalități la fel de complicate ca Paul Cézanne, artistul care a transformat obsesia pentru perfecțiune într-o formă de artă în sine. Povestea sa, presărată cu episoade care oscilează între geniu și excentricitate pură, merită explorată pentru a înțelege cum un perfecționist imposibil a ajuns să revoluționeze arta modernă și l-a determinat pe Picasso să amenințe cu moartea pe oricine nu putea vedea adevărul.

Procesul creator al lui Cézanne era unul dintre cele mai lente și mai neobișnuite din istoria artei. Pentru ceea ce părea privitorilor o simplă natură moartă cu mere, artistul dezvoltase un sistem aproape științific de aranjare și observare. Putea petrece săptămâni întregi doar aranjând fructele, studiind cum lumina le afectează forma și culoarea, schimbând poziția unui măr un măr cu doar câțiva milimetri pentru a obține compoziția perfectă.

Această lentoare a muncii avea consecințe practice interesante: fructele folosite ca modele se deteriorau frecvent înainte ca artistul să termine studiul. Asistenții săi dezvoltaseră o artă proprie în a înlocui pe furiș merele și perele stricate cu altele proaspete, încercând să mențină exact aceeași poziție pentru a nu perturba procesul creator al maestrului.

Dacă natura statică reprezenta o provocare, lucrul cu modelele umane atingea cote absurde. Cézanne era cunoscut pentru că cerea subiecților săi să rămână nemișcați ore în șir, comparând frecvent idealul de nemișcare cu natura statică a unui… măr. Această cerință aparent imposibilă a dus la numeroase episoade memorabile, inclusiv cazuri de modele care au leșinat după ore întregi de poziție fixă.

Un episod revelator implică un model care, după patru ore de nemișcare absolută, a îndrăznit să clipească. Reacția lui Cézanne a fost pe măsura perfecționismului său: a abandonat sesiunea, declarând că subiectul „nu înțelege disciplina artei”. Această intransigență a dus la o situație paradoxală în care multe dintre portretele sale cele mai reușite sunt ale obiectelor neînsuflețite.

Poate cel mai fascinant aspect al metodologiei sale artistice era abordarea față de operele nefinalizate. Când nu era mulțumit de cum ieșea o lucrare, ceea ce se întâmpla frecvent, Cézanne avea obiceiul de a abandona pânzele în natură, expunându-le intemperiilor. Această practică a dus la situații surprinzătoare, cum ar fi descoperirea unor lucrări (astăzi evaluate la milioane de dolari) în grădinile vecinilor săi.

Haina sa de lucru, nespălată niciodată și încărcată de straturi de vopsea acumulate de-a lungul anilor, devenise un fel de legendă în cercurile artistice pariziene. Când i se sugera să o curețe, răspundea invariabil că petele de vopsea sunt „amintiri cromatice” esențiale pentru procesul său artistic.

Colecționarii operelor lui Cézanne trăiau într-o stare perpetuă de anxietate, știind că artistul ar putea oricând să ceară returnarea unui tablou pentru „retușuri minore”. Aceste intervenții puteau dura luni întregi și uneori rezultau în lucrări complet diferite. Se știe că unii colecționari își instruiau personalul să pretindă că sunt plecați în călătorii lungi atunci când artistul apărea neanunțat, cu pensula în mână.

Viața personală a lui Cézanne era la fel de neconvențională ca și arta sa. Timp de 17 ani, și-a ținut relația cu Hortense Fiquet și existența fiului lor, Paul, complet secrete față de tatăl său, de teama că ar putea fi dezmoștenit. Această dublă viață l-a forțat să jongleze între aparențele burgheze în Aix-en-Provence și escapadele la Paris, unde își vizita familia „neoficială” – o situație demnă de un roman al epocii.

Când în sfârșit s-a căsătorit cu Hortense în 1886, ceremonia a fost atât de discretă încât nici măcar prietenii apropiați nu au fost informați. Ironic, deși Hortense a pozat pentru peste 27 de portrete, Cézanne părea mai degrabă interesat de geometria feței ei decât de expresia emoțională, transformând-o practic într-o altă natură statică din colecția sa de studii. Se spune că într-o zi, când Hortense a izbucnit în plâns după ore întregi de pozat, artistul a exclamat fascinat: „Extraordinar! Lacrimile modifică unghiul obrazului exact cum căutam!”

Relația cu fiul său era la fel de complicată. Micul Paul moștenise răbdarea mamei sale și pozase de nenumărate ori pentru tatăl său, devenind subiectul unor tablouri celebre. Totuși, când băiatul i-a mărturisit că vrea să devină pictor, Cézanne a avut o reacție neașteptată: l-a pus să promită că va deveni bancher, argumentând că „un singur nebun în familie e suficient”. Poate cea mai mare ironie este că Paul Jr. a ajuns să fie un excelent administrator al moștenirii artistice a tatălui său, transformând „nebuniile” lui Cézanne într-o avere considerabilă.

În ciuda (sau poate datorită) acestor excentricități, influența lui Cézanne asupra artei moderne este incontestabilă. Abordarea sa analitică a formei și spațiului, obsesia pentru structură și geometrie, și capacitatea de a vedea natura ca un ansamblu de forme fundamentale au pus bazele cubismului și ale artei abstracte moderne.

Picasso însuși l-a numit „tatăl nostru al tuturor”, recunoscând rolul crucial al lui Cézanne în dezvoltarea artei secolului XX. Pictorul spaniol ajunsese chiar să poarte la el un pistol cu gloanțe oarbe cu care obișnuia să îi amenințe pe aceia cărora nu le era evident acest adevăr. Paradoxal, tocmai această căutare obsesivă a perfecțiunii, care părea contemporanilor săi o excentricitate extremă, s-a dovedit a fi cheia unei noi înțelegeri a artei.

Astăzi, când privim un tablou de Cézanne, vedem mai mult decât mere perfect aranjate sau peisaje meticulos studiate. Vedem rezultatul unei lupte titanice pentru perfecțiune, al unei viziuni artistice care a refuzat să facă compromisuri și care, în final, a schimbat pentru totdeauna cursul istoriei artei.

Excentricitățile sale, care făceau deliciul bârfelor pariziene ale vremii, s-au dovedit a fi manifestările unui geniu care vedea arta într-un mod cu totul nou. Iar noi, privitorii moderni, suntem beneficiarii acestei căutări obsesive a perfecțiunii, moștenitori ai unei revoluții artistice care a început cu un om care se certa cu merele.