Delta Dunării, în ”Hidrotopias”: Artiste, despre mediul care face posibilă existența tuturor relațiilor

”Felul în care alegem să cunoaștem lumea influențează inevitabil felul în care o transformăm”, spun Floriama Cândea și Pepa Ivanova, două dintre cele protagonistele proiectului ”Hidrotopias”, prezentat la galeria Sector 1 de la Combinatul Fondului Plastic.

Ele vorbesc într-un interviu acordat Curatorial despre interdependențele dintre artă, apă, tehnologie și formele de viață din Delta Dunării.

În contextul războiului și al lipsei unor politici comune de protecție între statele riverane, spun ele, Marea Neagră a fost lăsată să ducă singură lupta cu tot ceea ce este deversat în ea. „Unele lucruri trebuie observate înainte de a fi explicate și, uneori, primul pas către o relație mai responsabilă cu lumea este pur și simplu să înveți să îi acorzi mai multă atenție”. Cercetarea făcută a deschis direcții noi pe care artistele doresc să le continue.

Proiectul – care cuprinde instalații interactive, sculpturi sonore, video și cercetare artistică – invită publicul să descopere Delta Dunării din perspective mai puțin explorate. Pornind de la o cercetare de teren desfășurată în localitatea Sfântu Gheorghe, expoziția deschisă până la 9 iulie reunește lucrările artistelor Floriama Candea, Pepa Ivanova și Ioana Vreme Moser, dezvoltate în dialog cu cercetătorii Ștefan Constantinescu și Răzvan Crimschi.

Cum au luat naștere colaborarea voastră și ideea proiectului?

Floriana Cândea: ”Hidrotopias” este rezultatul unui proces început cu mult înainte de această expoziție. În ultimii trei ani, asociatia Qolony a construit treptat un program de cercetare artistică dedicat ecologiilor apei – râuri, delte, zone umede și Marea Neagră. Pentru noi, cercetarea pe teren nu este o etapă de documentare care precede producția unei lucrări, ci o practică artistică în sine, indispensabilă. Credem că anumite locuri nu pot fi înțelese doar din cărți sau prin date, ci trebuie locuite temporar, observate cu răbdare și experimentate prin întâlniri cu oamenii și speciile care le alcătuiesc. Ne interesează o cercetare lentă, bazată pe prezență, observație și relații construite în timp, în care întâlnirea cu un loc poate modifica direcția unei lucrări, nu doar să o confirme.

”Hidrotopias” a apărut, deci, pentru că aveam nevoie de un cadru în care să continuăm o direcție deja existentă atât pentru Qolony, cât și pentru noi, artistele implicate. Fiecare avea deja o cercetare în desfășurare care intersecta, într-un fel sau altul, ecologiile Deltei Dunării sau ale Mării Negre.

Ioana Vreme Moser investiga infrastructurile și materialitățile apei, Pepa Ivanova lucra asupra speciilor invazive și a metabolismului Mării Negre, iar eu exploram relația dintre respirație, atmosferă și ecosistemele acvatice prin instalații interactive.

Ce a făcut “Hidrotopias” a fost să creeze contextul în care aceste cercetări individuale au putut intra în dialog. Cele două săptămâni petrecute împreună la Sfântu Gheorghe au fost foarte importante pentru noi. Am explorat Delta împreună, am petrecut timp cu cercetători și localnici, am colectat probe și materiale, am testat senzori, am discutat articole științifice, dar și povești locale și experiențe cotidiene. Foarte repede am realizat că fiecare dintre noi privea același peisaj printr-o lentilă diferită, iar tocmai această diversitate de perspective a devenit una dintre cele mai importante resurse ale proiectului.

Cred că cel mai valoros lucru nu a fost faptul că am găsit răspunsuri comune, ci că am învățat să lucrăm cu complexitatea. Cercetătorii ne-au oferit instrumente de înțelegere a ecosistemelor, comunitatea locală ne-a împărtășit forme de cunoaștere pe care literatura de specialitate nu le poate surprinde, iar dialogul dintre noi trei a făcut ca fiecare proiect să se transforme pe parcurs. În acest sens, “Hidrotopias” nu este doar o expoziție cu trei lucrări, ci rezultatul unei cercetări colective în care schimbul de idei a devenit la fel de important ca obiectele artistice produse.

Pepa Ivanova: Pentru mine, totul a început în cadrul uneia dintre primele întâlniri de grup dedicate Mării Negre și Deltei Dunării, organizată în septembrie 2025 în cadrul proiectului TIDAL ArtS Lighthouse. Tocmai mă gândeam să o contactez pe Floriama când ea mi-a scris prima, propunând să facem un schimb de idei despre cum ne-am putea uni forțele și extinde cercetarea. Cum Qolony dezvoltase deja un cadru de cercetare dedicat Deltei, Floriama m-a întrebat dacă aș dori să mă alătur proiectului. Entuziasmul ei, munca extraordinară pe care o desfășoară și experiența sa în colaborările dintre artă, știință și ecologie sunt o sursă de inspirație pentru mine, așa că am acceptat imediat, bucuroasă să aflu mai multe despre cercetarea pe care o desfășura deja acolo.

Ce anume ați descoperit la Sfântu Gheorghe care a schimbat sau a nuanțat percepția voastră asupra Deltei Dunării?

Pepa Ivanova: Era prima mea vizită în Delta Dunării și nu aveam nici așteptări, nici un plan bine stabilit. Singurul lucru de care eram sigură era că îmi voi lua reportofoanele și camera foto pentru a înregistra tot ceea ce aș fi putut folosi ulterior. Delta și oamenii care trăiesc aici sunt generoși. Nu voiam să pierd niciun moment, nicio poveste și nicio experiență atât de greu de regăsit în altă parte. Habitatul natural, geografiile aflate într-o continuă transformare, sedimentele care păstrează istorii, patrimoniul, poveștile și cântecele – toate mi s-au revelat ca straturi interconectate și esențiale.

Floriama Cândea: Poate cea mai importantă descoperire a fost că nu există o singură Deltă, ci multe delte care coexistă în același loc. Există Delta cercetătorilor, descrisă prin măsurători, procese geomorfologice și modele ecologice. Există Delta oamenilor care locuiesc acolo, construită din experiențe cotidiene, povești și practici. Și există Delta speciilor, care funcționează după ritmuri și relații pe care noi abia începem să le observăm si intelegem. Cred că adevărata provocare a fost să învățăm să trecem firesc de la o perspectivă la alta, fără să încercăm să le reducem la una singură.

Au existat și multe surprize care au influențat direct proiectele noastre. Ioana Vreme Moser a descoperit că sculpturile sonore plutitoare pe care le dezvolta produceau accidental frecvențe foarte apropiate de unele dintre glasurile păsărilor din zonă, ceea ce a deschis o nouă direcție de reflecție asupra relației dintre infrastructurile artificiale și ecosistemele naturale. Pentru Pepa Ivanova, cercetarea a depășit proiectul inițial, oferindu-i un material bogat – observații de teren, documentare video, referințe culinare și informații despre speciile invazive – care continuă să genereze noi lucrări și direcții de cercetare.

În cazul meu, schimbarea a fost destul de mare. Plecasem în Deltă cu intenția de a dezvolta o instalație despre schimbul de gaze dintre oameni și microorganisme, inspirată de fotosinteză și de diatomee, o continuare a unui demers început anul trecut. Cercetarea de teren mi-a mutat interesul către plauri – insulele plutitoare de stuf –, pe care am început să le văd ca pe niște organisme colective, aflate într-o permanentă stare de transformare și respirație. Un rol esențial în această schimbare l-au avut discuțiile cu geograful dr. Ștefan Constantinescu, care mi-a recomandat studiile ecologistei Marietta Pallis despre plauri. Modul în care ea descrie aceste ecosisteme și propunerea ei pentru o „ecologie benignă”, bazată pe observație și coexistență mai degrabă decât pe control, au venit în completarea întrebărilor pe care mi le puneam deja și au oferit proiectului un nou cadru conceptual.
Un alt aspect important pentru mine a fost decizia de a lucra cu materiale organice locale. A fost o provocare, atât din punct de vedere tehnic, cât și conceptual, dar și o modalitate de a lăsa locul să participe efectiv la construcția lucrării.

Cred că toate trei am plecat din Sfântu Gheorghe cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Dincolo de lucrările pe care le-am realizat pentru ”Hidrotopias”, cercetarea a deschis direcții noi pe care ne dorim să le continuăm. A fost mai degrabă începutul unei relații de lungă durată cu Delta decât încheierea unui proiect și sunt convinsă că vom reveni aici, atât pentru a continua cercetările începute, cât și pentru a construi altele noi.

”Hidrotopias” propune o înțelegere a Deltei prin mai multe perspective. Cum ați tradus această complexitate în limbaj artistic, fără a simplifica realitățile ecologice și sociale ale locului?

Floriama Cândea: Cred că aș începe prin a pune puțin sub semnul întrebării ideea de ”traducere”. O traducere presupune inevitabil o simplificare. Or, tocmai asta am încercat să evităm. Nu cred că rolul artei este să explice un ecosistem sau să îl transforme într-o versiune mai accesibilă a realității. Pentru asta există deja cercetarea științifică, jurnalismul sau educația. Ce poate face arta, în schimb, este să creeze contexte în care devenim disponibili pentru alte moduri de a percepe și de a înțelege lumea. Nu oferă neapărat răspunsuri, ci produce experiențe, întrebări și forme de atenție. În acest sens, “Hidrotopias” nu încearcă să reprezinte Delta Dunării, ci mai degrabă să ne invite să gândim împreună cu ea. De aceea fiecare dintre cele trei lucrări pornește dintr-un alt tip de întrebare și dintr-o altă formă de producere a cunoașterii. Cercetarea științifică, experiența locală și imaginația artistică nu sunt puse în competiție și nici ierarhizate. Dimpotrivă, ele coexistă și se completează reciproc. Cred că această pluralitate este mult mai apropiată de modul în care funcționează un ecosistem decât încercarea de a găsi o singură explicație sau o singură narațiune.

În cazul instalației mele, „Neural Bloom”, plaurul nu apare ca o reprezentare fidelă. Nu încerc să reconstruiesc o insulă plutitoare de stuf și nici să ilustrez procesele ei biologice. Plaurul devine mai degrabă un model conceptual, un organism cu care instalația încearcă să gândească. Lucrarea propune trei scenarii de interacțiune, fiecare corespunzând unei lentile epistemologice diferite. Primul pornește de la atmosferă/ aer ca mediu comun, în care respirația devine ceea ce ne leagă de toate celelalte forme de viață. Al doilea explorează datele și modul în care instrumentele de măsură fac vizibile procese invizibile, dar creează în același timp o anumită distanță față de ceea ce observăm. Al treilea pune accent pe proximitate și contact, pe cunoașterea care apare prin prezență, atingere și implicare corporală. Nu cred că unul dintre aceste moduri de a cunoaște este superior celorlalte. Din contră, instalația încearcă să arate că fiecare produce o altă relație cu mediul și, implicit, un alt mod de a acționa în el. Felul în care alegem să cunoaștem lumea influențează inevitabil felul în care o transformăm.

Cred că acesta este, de fapt, și unul dintre mesajele centrale ale expoziției. Nu există ape, specii, infrastructuri și oameni ca entități separate care intră ocazional în contact. Există o rețea continuă de relații în care toate coexistă și se transformă reciproc. Nu privim ecosistemele din exterior și nici nu suntem observatori neutri. Suntem deja implicați în ele, iar fiecare gest, fiecare tehnologie și fiecare decizie produce efecte care se propagă prin această rețea. Poate tocmai aici văd rolul nostru – nu acela de a oferi soluții sau de a ilustra probleme, ci de a crea spații în care putem exersa alte moduri de a fi în relație cu lumea. Moduri în care omul nu mai ocupă centrul, ci devine unul dintre numeroșii participanți ai unui sistem viu, aflat într-o continuă transformare.

Pepa Ivanova: Am fost invitată ca artistă preocupată de mare și, în cadrul proiectului ”Hidrotopias”, de spațiul liminal dintre Deltă și mare. Mi-am dat seama că interesul meu inițial pentru specii și cercetarea ecologică trebuia să se deplaseze către relațiile complexe dintre toți locuitorii acestui ecosistem, inclusiv oamenii. Relațiile lor și interdependența necesară supraviețuirii, construite de-a lungul secolelor, au modelat întregul habitat. Astfel, cercetarea mea s-a orientat, la un moment dat, către patrimoniul pescăresc: practicile de pescuit, gătitul, precum și economia locală dependentă de migrația peștilor, de speciile prezente și de cantitatea de pește din râu.

Apa apare în proiect nu doar ca element natural, ci și ca mediu care conectează oameni, alte specii și infrastructuri. Cum v-a influențat această perspectivă relațională procesul de creație?

Floriama Cândea: Cred că această perspectivă exista deja în cercetările noastre și a fost unul dintre motivele pentru care am simțit că putem construi o expoziție împreună. Nu ne interesa apa ca obiect de reprezentare, ci ca mediu în care relațiile dintre organisme, oameni, infrastructuri și procese ecologice devin posibile.

Fiecare dintre noi ajunsese la această întrebare dintr-o direcție diferită. În ”Danubian Filaments”, Ioana Vreme Moser cercetează felul în care infrastructurile, materialele și fenomenele acustice participă la ecologia Dunării. În ”Eat That Invasion”, Pepa Ivanova urmărește traseele speciilor invazive și modul în care acestea transformă simultan ecosistemele, gastronomia, economia și practicile comunităților pescărești. În cazul meu, ”Neural Bloom” pornea de la respirație și de la atmosferă ca bun comun, încercând să înțeleagă schimburile continue dintre organisme și mediul în care acestea există.

Rezidența din Delta Dunării nu a schimbat această perspectivă, ci a făcut-o mult mai concretă. În teren am putut observa cum aceste relații nu există doar la nivel conceptual, ci se manifestă permanent și simultan. Apa transportă sedimente, nutrienți, organisme, poluanți și infrastructuri. Ea modelează comunitățile umane la fel de mult cum este modelată de intervențiile lor. În acest sens, apa nu este ceea ce leagă aceste relații, ci condiția care le face posibile.

Cred că această înțelegere a influențat toate cele trei lucrări. Ele nu încearcă să reprezinte Delta Dunării, ci propun moduri diferite de a gândi împreună cu ea.

Pepa Ivanova: Apa din Deltă are forme, culori și consistențe multiple, oferind condiții favorabile pentru o mare diversitate de specii. În vârful copacilor își fac cuib cormoranii, care zboară zilnic zeci de kilometri până la zonele de hrănire de pe litoral și se întorc pentru a-și hrăni puii. Peștii își depun icrele în mlaștinile protectoare, iar puii eclozează exact la timp pentru a evita secetele verii. Pescarii prind scrumbia de Dunăre aflată în migrație doar în cele două luni de primăvară, înainte ca aceasta să ajungă în mare, iar această captură le asigură hrana pentru multe luni. Sincronia acestei alianțe interspecifice menține echilibrul vieții în Deltă. M-am întrebat cât de sustenabil este acest echilibru și de câte ori, și în ce fel, toate formele de viață trebuie să se adapteze inevitabilelor transformări ecologice. Procesul meu creativ a trebuit, la rândul lui, să se alinieze condițiilor și posibilităților pe care Delta le oferă.

Ați lucrat în dialog cu cercetători și comunitatea locală. Cum ați negociat granița dintre cercetare, documentare și interpretare artistică și ce a adus această colaborare în practica voastră?

Pepa Ivanova: Pentru a surprinde cât mai mult din cercetarea aflată în desfășurare, din activitățile și posibilitățile existente, a trebuit să mă mișc fluid între cercetare și documentare, lăsându-mi totodată spațiu pentru a trăi pur și simplu experiența locului. Granițele pot fi trasate atunci când există un obiectiv foarte precis. În cazul meu, fiind prima vizită în Sfântu Gheorghe, nu am fost în măsură să le definesc. Spre finalul rezidenței, extrem de intensă și bogată în experiențe, m-am concentrat asupra practicilor și comunităților de pescari. Numai această temă mi-a oferit multe povești și materiale de lucru: de la speciile de pești prezente în diferite perioade ale anului, anatomia și comportamentul lor, până la metodele specifice de pescuit și rețetele pentru prepararea și conservarea lor.

Am găsit alte surse de inspirație în fauna foarte bogată, unde animalele domestice și cele sălbatice circulă liber, iar speciile migratoare și cele invazive și-au găsit locul în ecosistem și coexistă într-o populație care își creează singură echilibrul, hrănindu-se unele cu altele. M-au fascinat și salinitatea și conținutul mineral al numeroaselor brațe și canale ale Dunării, mlaștinile care găzduiesc larvele și arborii ale căror rădăcini adânci stabilizează insulele pe care trăiesc animalele. Sedimentele păstrează urmele inundațiilor, ale intervențiilor umane, ale substanțelor chimice aduse din întreg bazinul Dunării și ale proceselor biologice de descompunere, oferind habitat unei multitudini de microorganisme. Delta este atât de profund interconectată încât mi-a fost greu să aleg o singură direcție de cercetare; astfel, m-am lăsat purtat de experiență și am încercat, pentru scurt timp, să devin parte din ea.

Floriama Cândea: Nu cred că am simțit vreodată nevoia să negociem o graniță foarte clară între cercetare și interpretare artistică. Din contră, cred că tocmai spațiul dintre ele poate fi mai fertil. Nici noi nu am mers în Deltă ca să ilustrăm știința, nici cercetătorii nu au fost acolo ca să valideze lucrările noastre. Fiecare a venit cu propriile întrebări, propriile instrumente și propriul mod de a privi același loc. Desigur că această colaborare ne-a influențat practica. Timp de două săptămâni am învățat foarte multe lucruri noi, atât prin observația directă a locului, cât și prin dialogul continuu cu cercetătorii și comunitatea locală. Am discutat despre vânturi și curenți, despre plante acvatice și terestre și rolul lor în chimia și ecologia Deltei, despre dinamica sedimentelor, despre nivelul apei și parametrii ei fizico-chimici. Am ieșit pe teren cu ecologiști și geografi, am întâlnit pescari și am vorbit despre traseele peștilor, de la icre până la momentul în care ajung în plase și, în cele din urmă, în farfuriile noastre. Am discutat despre poluare, despre schimbările climatice, despre transformările peisajului și despre felul în care toate acestea se reflectă în viața de zi cu zi a comunității.

Pentru noi, toate aceste conversații nu reprezintă informații pe care le transferăm direct într-o lucrare. Ele devin un fond de cunoaștere din care extragem întrebări, imagini, materiale și relații. Uneori dau naștere unor narațiuni poetice, alteori unor reflecții politice sau unor experiențe senzoriale. Nu ne interesează să ilustrăm realitatea, ci să construim contexte în care complexitatea ei poate fi simțită și gândită.

Un alt lucru care ne-a apropiat de cercetători a fost interesul comun pentru instrumentele prin care cunoaștem lumea. Nu ne-au interesat doar rezultatele cercetării, ci și metodele ei. Am fost fascinate de senzorii, sondele și aparatele folosite în teren, am participat la măsurători și am testat noi înșine o parte dintre aceste instrumente, încercând să înțelegem atât posibilitățile, cât și limitele lor. Pentru mine, această experiență a influențat direct Neural Bloom, unde una dintre cele trei interacțiuni explorează tocmai rolul datelor și al tehnologiilor de măsurare în felul în care construim cunoaștere despre un ecosistem. Poate cea mai importantă schimbare a fost însă alta. Colaborarea aceasta mi-a confirmat că cercetarea artistică înseamnă să creezi contexte în care forme diferite de cunoaștere pot coexista fără să fie reduse una la cealaltă. Cred că acesta este unul dintre cele mai valoroase lucruri pe care le-am câștigat prin ”Hidrotopias” și o direcție pe care cu siguranță o vom continua.

Expoziția vorbește despre fragilitate, adaptare și regenerare. În contextul crizelor ecologice actuale, ce rol credeți că poate avea arta în construirea unor noi moduri de a înțelege și de a ne raporta la ecosisteme precum Delta Dunării?

Floriama Cândea: Cred că este foarte important să nu cerem artei să facă ceea ce aparține altor domenii. Nu cred că o expoziție poate rezolva o criză ecologică și nici că poate înlocui cercetarea, politicile publice sau conservarea. Dar cred că poate face ceva ce celelalte domenii fac mai greu: poate schimba imaginarul prin care ne raportăm la lume, poate funcționa ca un exercițiu de repoziționare față de aceasta. Mult timp am privit Delta ca pe un peisaj spectaculos, o resursă naturală sau un teritoriu care trebuie protejat. Toate aceste perspective sunt importante, dar ele păstrează, într-un fel sau altul, ideea că omul privește Delta din exterior. Cercetarea noastră ne-a făcut să înțelegem că nu există, de fapt, un „afară”. Suntem deja implicați în aceleași procese pe care încercăm să le observăm. Respirăm același aer, consumăm aceiași pești, modificăm aceleași cursuri de apă, contribuim la aceleași cicluri de poluare și regenerare. Îmi place să cred că arta poate muta această perspectivă. Nu prin argumente, ci prin experiențe. Ea poate crea situații în care relațiile dintre oameni, alte specii și infrastructuri nu mai apar ca abstracții, ci sunt trăite, chiar și pentru câteva minute, într-un mod diferit. Iar această experiență poate schimba felul în care ne imaginăm locul nostru într-un ecosistem.

În același timp, cred că avem nevoie de mai multă modestie. Criza ecologică este și rezultatul convingerii că lumea poate fi înțeleasă, măsurată și controlată în întregime, dar există întotdeauna mai multe relații decât putem observa și mai multe procese decât putem controla. În loc să căutăm permanent soluții definitive, poate ar trebui să exersăm atenția, răbdarea și capacitatea de a coexista. Poate că acesta este rolul pe care îl văd eu pentru ”Hidrotopias”: nu să ofere răspunsuri, ci să cultive imaginația necesară pentru a locui o lume în care oamenii nu mai sunt singurii protagoniști, ci doar unul dintre numeroșii participanți ai unei rețele vii și aflate într-o continuă transformare.

Pepa Ivanova: Arta spune povești și creează experiențe care nu pot fi cuprinse în date statistice sau în limbajul academic, iar lucrările nu sunt prezentate în săli de conferință reci și nici nu iau naștere în laboratoare sterile. Prin natura ei, arta este dezordonată în formele și narațiunile sale; respiră și acordă atenție unor aspecte care pot fi experimentate și atinse în multe feluri. Chiar și atunci când transmite un mesaj clar, fiecare lucrare lasă loc experiențelor personale. Forța proiectelor care reunesc arta și ecologia constă în faptul că pun întrebări și deschid noi perspective pentru un public mai mare, nu în faptul că oferă soluții la criza ecologică care se amplifică. Soluțiile aparțin cercetătorilor dedicați și anilor de cercetare interdisciplinară acumulată, la care sper ca arta să poată aduce o contribuție.

Ce sperați să se întrebe cei care văd expoziția și ce soluții ar putea găsi ei în „Hidrotopias”?

Pepa Ivanova: Fiecare dintre artistele din ”Hidrotopias” a abordat o temă care a atins-o personal și pe care a considerat important să o traducă și să o împărtășească. În cazul meu, este vorba despre poluarea Mării Negre și despre pericolele pe care activitățile antropice dăunătoare le reprezintă pentru fragilul ecosistem marin. Dunărea este unul dintre cele mai mari fluvii care se varsă în mare. Ea transportă nutrienți proveniți din agricultură, substanțe chimice și diferite tipuri de deșeuri generate de activitatea umană. Fluviul este adesea numit „canalul de scurgere al Europei”, în ciuda eforturilor colective depuse la nivel european pentru protejarea și curățarea sa. Dunărea oferă hrană, transportă mărfuri și asigură răcirea pentru comunitățile de pe malurile sale. Dar este doar unul dintre râurile care se varsă în Marea Neagră. În contextul războiului și al lipsei unor politici comune de protecție între statele riverane, Marea Neagră a fost lăsată să ducă singură lupta cu tot ceea ce este deversat în ea.

Lucrarea mea, ”Sea on Pieces”, vorbește despre probleme precum deversările de petrol, deșeurile chimice, înfloririle algale toxice și spuma care sufocă un ecosistem deja fragil. Aceste probleme sunt încapsulate în forme din sticlă, iluminate asemenea unui laborator organic. Alături de instalație expun și patru acuarele, parte dintr-o serie de povestiri science-fiction la care lucrez în prezent, intitulată ”Sea Designed by Humans, Where No Humans Exist”, în care speculez asupra limitelor extreme ale interacțiunii dintre oameni și mare.

Floriama Cândea: Sper ca vizitatorii să plece cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Cum ajungem, de fapt, să cunoaștem un ecosistem? Ce fel de lume construiește fiecare mod de a produce cunoaștere – cercetarea științifică, experiența directă, memoria unei comunități sau imaginația artistică? Cum ne schimbă instrumentele prin care observăm lumea? Ce câștigăm și ce pierdem atunci când alegem să înțelegem un loc prin date, prin cartografiere sau prin contact direct? M-aș bucura dacă s-ar întreba și cum se transformă relația noastră cu apa atunci când nu o mai privim doar ca pe o resursă, ci ca pe mediul care face posibilă existența tuturor acestor relații. Cum modelează infrastructurile, speciile invazive, practicile noastre de consum și tehnologiile pe care le construim ecologiile apei? Putem vorbi cu adevărat despre natură și cultură ca două lumi separate sau această graniță este una pe care am inventat-o noi? Și, poate cel mai important, ce fel de responsabilitate apare atunci când înțelegem că nu privim ecosistemele din exterior, ci participăm deja la transformarea lor?

Trăim într-o perioadă în care ni se cere foarte des să avem opinii rapide și răspunsuri clare. ”Hidrotopias” merge în direcția opusă. Își permite să încetinească ritmul și să rămână în zona întrebărilor. Cred că și asta este o formă de rezistență. Să accepți că unele lucruri trebuie observate înainte de a fi explicate și că, uneori, primul pas către o relație mai responsabilă cu lumea este pur și simplu să înveți să îi acorzi mai multă atenție.

Fotografie principală: vernisaj ”Hidrotopias”, Gabriela Cosma