DOCUMENTAR – Patru dintre cele mai faimoase construcţii ale lui Antoni Gaudí – FOTO

Sagrada Família, Parcul Güell, Casa Batlló și Casa Milà sunt patru dintre cele mai faimoase şi uimitoare construcţii ale marelui architect catalan Antoni Gaudí care nu trebuie ocolite în nicio vizită, oricât de scurtă, în Barcelona.

Sagrada Família, reprezentativă pentru Biserica universală, cerească şi pământeană

Templul votiv al Sagrada Família, a cărui construcție a început în 1882, este astăzi una dintre emblemele Barcelonei, cunoscută în întreaga lume și vizitată de milioane de oameni. Partea construită de Antoni Gaudí a fost declarată Patrimoniu Mondial UNESCO în 2005. Consiliul de Construcții speră să termine lucrările în 2026, marcând centenarul morții lui Gaudí.

Monumentul îi este dedicat lui Iisus Hristos şi părinţilor său pământeşti, Iosif şi Maria, care alcătuiesc modelul ideal al familiei creştine – de unde şi numele. Gaudí a devenit arhitect-şef şi director de lucrări în 1883.

Gaudí considera bisericile drept cele mai reprezentative clădiri ale unui popor şi, prin urmare, s-a hotărât să creeze o sinteză spaţială şi figurativă a imaginaţiei lui simbolice, scrie arhitecta Maria Antonietta Crippa în volumul „Antoni Gaudí. De la natură la arhitectură”, apărut la Tachen.

Noul său proiect a fost mult mai ambițios decât cel propus de predecesorul său. A cuprins construirea unui templu cu 5 nave, un transept, o absidă, un deambulatoriu exterior, 3 fațade și 18 turnuri. A fost cel mai complex și unic proiect pe care Gaudí l-a realizat de-a lungul carierei sale profesionale, căruia i-a dedicat 43 de ani din viață.

Cele 18 turnuri sunt dedicate unor figuri biblice importante, iar acest lucru se reflectă în dimensiunea lor: 12 dintre ele reprezintă apostolii, 4 evangheliștii, unul pe Fecioara Maria și cel mai înalt dintre ele îl reprezintă pe Iisus Hristos, care va fi în vârful unei cruci, ajungând la o înălțime de 172 de metri. Când va fi finalizată, Sagrada Família va fi cea mai înaltă clădire din Barcelona și cea mai înaltă biserică din lume.

Până în prezent, au fost finalizate 9 turnuri.

Clopotniţele celor trei faţade ale lui Gaudí sunt încoronate cu reprezentarea atributelor episcopilor care le-au urmat apostolilor: toiagul cu cruce, mitra, inelul şi crucea. În întregul ei, clădirea este reprezentativă pentru Biserica universală, cerească şi pământeană.

Planul arhitectului prevede ca ea să fie înconjurată de un peristil dreptunghiular pe care să se poată merge. El a proiectat clădiri mai mici pentru sacristii şi birouri administrative la colţurile peristilului.

Gaudí s-a inspirat constant dintr-un simbolism bogat şi atent gândit, bine ancorat în tradiţia catolică medievală şi adesea alegoric – prin faptul că era în mod deliberat didactic, din catedralele gotice impunătoare din Tarragona, Barcelona, Palma de Mallorca şi a celor din Peninsula Iberică.

Era un bun cunoscător al riturilor şi simbolurilor liturghiei catolice. Natura i-a rămas sursă majoră de inspiraţie, potrivit Mariei Antonietta Crippa.

Gaudí a decis în ultimii ani activi să nu continue construcţia bisericii în secţiunile orizontale, ci să încheie dezvoltarea verticală a faţadei Naşterii Domnului. Aceasta i-a permis să vadă prima clopotniţă încheiată. După 1904, s-a dedicat formelor arhitectonice şi s-a ocupat exclusiv de catedrală.

După moartea sa, la 10 iunie 1926, conducerea sitului a dost preluată de asistentul său, Domenech Sugranyes i Gras, care în 1930 completase vârful clopotniţelor şi multe dintre sculpturi, inclusiv marii chiparoşi cu porumbei de alabastru de pe faţada Naşterii Domnului. După moartea singurului om care cunoştea intenţiile şi dorinţele lui Gaudí, în 1938, situl i-a fost încredinţat lui Frances Quintana, care a reconstruit cripta, a început restaurarea modelelor de ipsos şi a construit un zid cu o fereastră neogotică mare în aripa de est a transeptului.

În 1954, Junta Constructora del Temple a decis să înceapă construirea faţadei Patimilor. În 1976, arhitectura întregii faţade, inclusiv a celor patru clopotniţe, a fost încheiată.

În 1986, sculptorul Josep Maria Subirachs a acceptat comanda de a executa ciclul sculptural al faţadei Patimilor, iar în aproximativ 15 ani a realizat în jur de 100 de figuri diferite.

Parcul Güell

În 1900, Eusebi Güell i-a cerut lui Gaudí să facă un plan general pentru un oraş-grădină construit pe aria de 15 hectare deţinută de el pe o parte a dealului Muntanya Pelada, un deal sterp şi accidentat al cărui nume reflectă completa lui despădurire. Acest deal stâncos face parte din Serra de Collserola şi este expus întreaga zi la soare. De pe vârf se pot vedea marea, interiorul ţinutului şi oraşul.

Cea mai mare parte a zonei a fost rezervată unui parc de mari domensiuni, cu piaţă, un rezervor de apă, o biserică şi o piaţă deschisă pentru activităţi sportive şi reprezentanţii în aer liber.

Ideea lui Güell şi Gaudí de a construi un oraş-grădină nu a convins burghezia barceloneză. Singurii oameni care au venit să locuiască în Parc Güell au fost un avocat numit Trias şi descendenţii săi, Gaudí, tatăl şi nepoata sa (în 1906) şi contele Güell, care a locuit din 1906 până la moarte în casa Larrand.

În 1923, fiul lui Güell a donat locul consiliului municipal al Barcelonei, care l-a transformat în parc public. În 1963, casa în care a locuit arhitectul a fost trasnformată în muzeu. Clădirea a devenit monument national în 1969, în 1984 UNESCO a inclus-o pe lista patrimoniului cultural universal.

Cărările din parc dunt organizate în jurul a două alei principale care încep la intrare. Există aproximativ 30 de kilometric de alei în parc. Trei poduri sunt poziţionate la intervale regulate de-a lungul secţiunilor de viaduct, protejând drumurile pietonale de dedesubt.

Poarta către parc a fost, până în 1965, simplă, de lemn, dar a fost înlocuită de una din fier forjat cu modele de palmieri, provenind de la Casa Vicenc. Zidul parcului, înalt de 3,8 metri, a fost construit pentru a împiedica orice intruziune.

Chiar la intrarea în parc începe o scară învelită în ceramică şi formată din două şiruri simetrice de trepte.

Bazinul are la cel mai jos nivel o grădină japoneză în miniatură, iar la nivelul mediu scutul heraldic al Cataloniei, încrustat într-un medallion din care se înalţă un şarpe misterios. Cea de-a treia fântănă este dominate de o iguana amintind de Python, paznicul mitic al apelor subterane, din gura căruia ţăşneşte apa.

Piaţa sau aria templului doric are 80 de coloane robuste care susţin un acoperiş cu domuri sprijinite pe grinzi uşor curbate. Piaţa teatrului grec, făcută din pământ tasat, este delimitată de o bancă-balustradă lungă care şerpuieşte neîntrerupt. Această structură este decorate cu ceramic trancadis.

Casa Batlló

Casa Batlló (1904-1906), singura operă 100% modernistă a lui Gaudí, o lucrare inspirată din Marea Mediterană, a fost realizată în plinătatea artistului și cu libertate creativă totală. În acest caz, Gaudí a reformat complet clădirea. A lărgit subsolul, a adăugat un al cincilea etaj pentru reşedinţa servitorilor şi a renovat complet etajul principal unde locuia familia Batlló. A lărgit şi renovat patio-ul – curtea central acoperită – pentru a lăsa să intre mai multă lumină, a renovat faţadele exterioare şi a construit un nou înveliş pentru acoperiş.

Faţada dintre stradă, cea mai admirată, este făcută din gresie gri, încrustată cu motive vegetale la parter şi la primul etaj.

Mozaicul a fost supervizat personal de Gaudí şi a implicat folosirea a 200 de discuri de ceramică de trei dimensiuni şi grosimi diferite. Culoarea predominantă este un albastru-verde strălucitor, a cărui nuanţă se schimbă de-a lungul zilei.

Acoperişul este mansardat și oferă o bună protecţie împotriva schimbărilor bruşte de temperatură. Coama asimetrică zoomorfă de pe acoperiş aminteşte de spatele unui dragon.

Pereţii patio-ului în care se află ferestrele apartamentelor sunt acoperiţi cu plăci de ceramică albe şi bleu, aranjate într-un tipar diagonal menit să creeze senzaţia de spaţiu.

Apartamentul familiei Batlló de la etajul principal conţine camere de diferite mărimi, cu pereţi şi tavane ondulate.

Între 1936 şi 1939, clădirea a fost folosită ca centru pentru refugiaţi în timpul Războiului Civil. A fost vândută unei companii de asigurări în 1940 iar ulterior a devenit proprietate privată.

Casa Milà

Casa Milà, cunoscută popular sub numele de „La Pedrera” (în catalană „carieră de piatră”) este ultima lucrare civilă a lui Antoni Gaudí, pe care a început-o în 1906 și a terminat-o în 1912. Deși Antoni Gaudí a fost deosebit de cunoscut pentru faza sa modernistă, această lucrare este considerată „modernă”, mai scrie arhitecta Crippa.

Inclus pe Lista Patrimoniului Mondial în 1984, alături de Parcul Güell și Palau Güell, a fost unul dintre primele locuri ale erei industriale care a fost adăugat pe lista celor mai excepționale situri din lume.

Porecla sa, „La Pedrera”, se referă la aspectul său exterior, unde piatra a fost folosită ca material cheie pentru proiectarea fațadei și a balcoanelor. Linia uşor ondulată a profilului superior al faţadei este întreruptă în mai multe puncta de sculpturi minuscule în formă de boboci de trandafir, aşezate alături de texte latineşti în relief care se pot citi din anumite locuri de pe stradă.

Fierul forjat al balcoanelor are forma unor motive abstracte vegetale, caracterizate prin frunze ondulate. Mânerele din bronz ale uşilor corespund perfect mişcărilor mâinilor.

Gaudí voia ca această clădire să devină baza gigantică a unui grup sculptural monumental făcut din piatră, metal aurit şi cristal, constând în doi îngeri şi o statuie înaltă de 25 de metri a Fecioarei cu Mătăniile, care urma să fie poziţionată pe acoperişul casei.

Cunoscută în întreaga lume, Casa Milà a intrat oficial pe lista patrimoniului artistic al Barcelonei în 1962 şi face parte din lista UNESCO a patrimoniului cultural universal din 1984.

Citiți și: City Break Art – Barcelona

PORTRET – Antoni Gaudí: Arhitectul cu viziune şi execuţie divine