INTERVIU – Emma Păvăloaia: Goana artificială după o viață mai bună îngrădește libertatea într-un mod subtil

Emma Păvăloaia, creatoare care își scrie „jurnalul” vieții prin arte plastice și mai puțin prin cuvinte, vorbește într-un interviu acordat Curatorial despre practica ei, despre transformarea obiectelor și situațiilor cotidiene în imagini încărcate metafizic, despre rău și bine, „frica de Dracu'”, despre tradiție și valorile lumii contemporane.

În cea mai nouă expoziție a ei de la galeria bucureșteană IOMO, artista reiterează: prin artă putem comunica adevărat cel puțin cu noi înșine. Ea prezintă lucrări de pictură și sculptură, imaginând o carte poștală trimisă artistului suprarealist Giorgio de Chirico (Népo).

„Just out of reach/ Abia de neatins”, curatoriată de Thom Oosterhof, este deschisă la galeria de la Combinatul Fondului Plastic până la finalul lunii iulie și poate fi vizitată de marți până sâmbără, între orele 11:00 și 18:00.

Emma Păvăloaia (n. 1993, Câmpia Turzii) este absolventă a Universității de Arte și Design din Cluj-Napoca, unde a obținut licența și masterul în pictură, apoi, în 2026, de titlul de doctor. Lucrările ei explorează geografii liminale, peisaje hipnotice, crepusculare, suspendate între lumea vizibilă și registrele supranaturale ale psihicului.

Pentru această a doua expoziție a ta la Iomo ai realizat mai multe picturi de diverse dimensiuni pe care le-ai pus în dialog cu sculpturi în bronz. Care a fost ideea principală de la care ai pornit?

Emma Păvăloaia: Anul trecut m-am confruntat cu momentul inevitabil în care a trebuit să-mi iau inima în dinți și să finalizez teza de doctorat, și subestimând foarte mult viteza cu care trece timpul, m-am trezit blocată în atelier, realizând că pentru expoziția aceasta va trebui să mă rezum la resursele inspiraționale imediate și apropiate. M-am concentrat, astfel, pe gândurile mele simple și singuratice din viața de zi cu zi, pe cele care se repetă. Practic, nu am căutat o idee specială. Am lăsat lucrurile să decurgă de la sine.

Cât timp ai lucrat pentru lucrările din această expoziție și cum o descrii pentru cineva care nu este familiarizat cu arta ta?

Emma Păvăloaia: Am lucrat mai puțin de un an, dar foarte intens. Până în decembrie am împărțit timpul din atelier între scris și pictură, dar după m-am concentrat doar pe ale mele. Din cauza sau datorită acestui fapt se întâmplă ca majoritatea lucrărilor să fie realizate anul acesta. Aș descrie-o ca o expoziție sinceră, bazată pe un fel de „introspecție obiectivă”, pentru că sunt convinsă că toată lumea actuală se confruntă mai mult sau mai puțin cu aceleași gânduri obraznice, cum ar fi „cine, unde, când, cum și de ce sunt?”

Transformi obiecte și situații cotidiene în imagini încărcate metafizic. Ce anume te atrage la această tensiune dintre banal și transcendent?

Emma Păvăloaia: Nu prea știu ce mă atrage, mi-aș dori să aflu asta măcar atunci cand o să mor, dar sunt aproape sigură că dorința depășirii realității face parte din umanitate, că suntem toți condamnați să trăim cu incertitudinea aceasta a vieții de dincolo de capacitatea simțurilor noastre. Spre exemplu, am visat odată că am intrat în mintea unei femei în vârstă, pe care o priveam de undeva de deasupra ei și care aștepta un autobuz într-o stație. Fracțiunea aceea de secundă din vis în care eu eram ea m-a marcat puțin, pentru că se simțea totul foarte, foarte diferit față de cum se simte în mintea mea. Era un fel de liniște cu un gângurit simplu al vieții de zi cu zi, fară intensitate. Dar a fost doar un vis, unul pe care nu știu de ce nu îl uit și care m-a facut să-mi doresc să știu cum e în mintea altcuiva și să aștept să visez iar ca să fiu mult mai atentă.

În lucrările tale, răul și figura diavolului nu apar ca forțe de distrus, ci ca prezențe cu care se poate dialoga. Ce spune asta despre felul în care abordezi tradiția populară românească și condiția umană?

Emma Păvăloaia: Pot spune că cea mai mare traumă a vieții mele mi-am creat-o singură și de la o vârstă foarte fragedă, anume „frica de Dracu'”. Nu am înțeles nici de unde vine tânjirea aceasta incontrolabilă de a crea imaginativ situații înfricoșătoare. Mi-am petrecut toată copilăria și adolescența împovărată de această frică. Îmi trezeam părinții în toiul nopții, terifiată și tremurând, spunându-le că „Dracu'” e la mine în cameră și că nu vrea să plece nicicum. Nu mai știau ce să facă cu mine, mama m-a ajutat să-mi imaginez un înger care să mă apere, mi-a explicat ce culoare are părul lui, cum e de vârsta mea și nu e nici băiat, nici fată. Îl văd și acum, a rămas tot mic și bleg și nu a făcut față niciodată așteptărilor ei. Obosită de teroarea mea, odată m-a întrebat ferm cum arată „Dracu'”. Am fost șocată de întrebarea ei, la urma urmei, cine ar avea asemenea curaj încât să-și privească cea mai mare frică în ochi? Nici nu mi-ar fi trecut vreodată prin minte că aș putea face o asemenea nebunie, dar timpul a trecut, am început să întâmpin și alte dificultăți, mai din realitate, și fără să-mi dau seama, în încercarea de a le rezolva, am început să-i accept prezența, să mă complac în ideea că probabil nu vom scăpa niciodată unul de celălalt și că singura variantă pentru a-mi ușura existența este să încerc să mă împrietenesc cu el, să-i fac farse, să-l păcălesc să bea apă sfințită și să-l zgândăr, dar nu într-atât de tare încât să-l chiar enervez, ci doar atât cât să-i pot demonstra că există și în mine câte ceva din el. Tradiția noastră populară vizează exact această acceptare a condiției umane de a fi atât buni, cât și răi, că binele și răul nu există separat, că nici chiar Dracul n-o fi atât de negru, că are o picătură de bunătate în interiorul lui și că exact cu acea picătură trebuie să lucrăm. În aceeași idee am făcut și sculptura cu copacii, atât de cuminți și de puri, dar care încep să se bată între ei.

„Ultima Cină”, în care diamantul e ultimul fel al unei civilizații orientate spre bogăția materială, este o critică socială? În ce măsură vezi arta ca pe un spațiu de reflecție asupra valorilor lumii contemporane?

Emma Păvăloaia: „The last meal” nu sugerează neapărat o critică socială în ansamblu care să mă situeze separat undeva deasupra, pe o treaptă mai bună. Este în egală măsură și o autocritică. Mereu am considerat că nu suntem foarte diferiți unii față de alții, dar prin aceste lucrări încerc să-mi amintesc cât mai des efemeritatea bogăției materiale, pentru a nu cădea în plasa acestei lupte istovitoare a dorinței de a avea, în detrimentul dorinței de a fi, care este singura condiție naturală și primordială. În același timp, mă deranjează foarte mult falsa inegalitate dintre oameni creată și înrădăcinată foarte adânc atât la nivel social, cât și la nivel individual. La fel cum nu putem calcula care câine este mai bun și mai inteligent dintre unul utilitar care acompaniază persoanele nevăzătoare, unul dresat perfect să se rostogolească și să facă giumbușlucuri la comandă, altul de vânătoare sau care găsește trufe și un simplu câine maidanez care-și crește puii și-și procură hrana singur, pe baza contextului în care trăiește, tot la fel un om bogat și un om sărac se confruntă cu aceleași emoții, cu aceleași senzații de bucurie și tristețe, indiferent de statutul social. Lupta aceasta pentru a părea deasupra celorlalți, goana artificială după o viață mai bună, cred că nu doar blochează progresul real al ființei, cât îngrădește libertatea și încurajează anxietatea insuficienței și incompetenței, într-un mod foarte subtil, care ne face – involuntar – să ne simțim bolnavi. O primă ploaie după foarte mulți ani, o ploaie de diamante pe un pământ sterp, incompatibil cu viața este chiar degeaba, la fel cum flămând fiind și lipsit de hrană adevărată, bogăția materială nu-și mai are sensul. Cred ca prin artă putem comunica mai de adevăratelea cel puțin cu noi înșine, apoi poate și cu ceilalți.

Cum transformi amintirea personală în imagine artistică și ce rol joacă nostalgia în practica ta?

Emma Păvăloaia: Nu cred că există un proces conștient de transformare a amintirilor în imagini, întrucât amintirile mele rămân mai facil impregnate prin imagini și senzații decât prin cuvinte. Cred că întâi văd și simt și abia apoi gândesc propriu-zis. De aceea am impresia că-mi este mult mai ușor să-mi realizez „jurnalul” vieții prin arte plastice decât prin cuvinte. Cuvintele pot avea mult prea multe sensuri și pot crea piste diferite mult mai ușor decât o imagine. Spre exemplu, dacă-mi privesc orice pictură de acum 10-15 ani, îmi amintesc perfect contextul în care am făcut-o, unde locuiam, unde pictam, cine mă supăra la momentul respectiv, indiferent de subiectul picturii, dar de multe ori dacă citesc o pagină din jurnal din aceeași perioadă și care să nu ofere direct numele oamenilor sau sa descrie mot à mot o anumită situație, nu-mi amintesc mai nimic. Cred că nostalgia, alături de iubire și dorință, fac parte din puținele elemente de conexiune ale sinelui conștient cu subconștientul. Îmi cam place Platon. (râde)

Ai imaginat o carte poștală trimisă lui Giorgio de Chirico peste un secol, afirmând că oamenii continuă să caute sens prin artă. Ce crezi că poate oferi astăzi arta într-o lume în care transcendența pare mereu „aproape, dar de neatins”?

Emma Păvăloaia: Citeam memoriile lui de Chirico la un moment dat și am rezonat foarte mult cu felul în care relaționa cu pictura lui „metafizică”, dar mi se pare ca lua pictura mult prea în serios, preamărind-o și căzând ulterior în aceeași „plasă” cu colegii lui moderni pe care îi critica. Pe la mijlocul vieții a început să uite de propria transcendență, focusându-se mai mult pe încercarea de a le demonstra colegilor lui ca nu fac bine ceea ce fac, luând mai mult în considerare pictura ca entitate de sine stătătoare decât ca simplă unealtă. Mi-aș dori să nu cad în aceeași plasă, deși este destul de greu să stai departe de obsesia pentru marii maeștri. Cel puțin acum, în perioada aceasta a vieții mele, aș prefera să mă limitez la propria primitivitate și să lucrez cu ea într-un mod sincer, pentru că așa este cel mai ușor, decât să lupt cu lumea artei şi să-mi macin gândurile în speranța poziționării într-un anumit curent sau într-o zonă perfect sigură și corectă din cadrul artei contemporane.
Am încheiat frenezia gândurilor mele de zi cu zi cu această carte poștală trimisă lui Giorgio de Chirico acum, la peste un secol distanță, înfățișând un cadru imaginativ în care căutătorii adevărului, Petru și Pavel, ușor diferiți de canoanele bizantine, dar folosiți ei pentru că simbolic îi înțeleg mai bine (pictând în biserici alături de tatăl meu de când eram mică), au ajuns la expoziția mea, dar în loc să-mi privească lucrările și-au îndreptat atenția spre neantul de dincolo de geam, de dincolo de arta mea, spre cerul înstelat. Thom Oosterhoof a reușit să reflecte această idee de bază a expozitiei mele prin titlul „Just out of reach”, care sugerează dificultatea de transcendere totală a realității, chiar și atunci când aceasta se rezumă doar la gânduri sau la artă.

Există o lucrare din această expoziție care a ajuns să însemne pentru tine altceva decât intenționai inițial? Ce ai descoperit despre tine în timpul realizării ei?

Emma Păvăloaia: Nu cred că am început vreodată o pictură fără să știu exact ce urmează să fac. Prima dată am starea, apoi gândul împreunat cu imaginea ușor difuză, fac uneori zeci de schițe compoziționale, iar când văd perfect imaginea în minte pe baza titlului prestabilit, încep să pictez. E un pic enervant faptul că nu mă pot detașa de obsesia de a-mi ieși pictura exact ca în minte. Dacă nu-mi iese culoarea cu o sutime de nuanță față de cum mi-am imaginat mă condamn foarte tare și plâng. De asta prefer să mă concentrez și să fiu foarte lucidă atunci când pictez, ca să-mi iasă din prima exact așa cum îmi imaginez. Știu că e o prostie și că poate dacă aș încerca să pictez mai liber aș descoperi multe alte lucruri, dar pur și simplu nu-mi face plăcere altfel. Așa sunt eu, nu-mi plac schimbările bruște, surprizele sau accidentele, nu sunt spontană deloc, în nicio decizie.

Ce proiecte urmează acestei expoziții pentru tine?

Emma Păvăloaia: Am început deja o serie nouă de picturi despre artiștii mei preferați și despre felul în care îmi imaginez atelierele lor. Pe lângă, am descoperit prin intermediul acestei expoziții și prin sprijinul galeriei Iomo, care îmi incurajează materializarea ideilor, că libertatea aceea totală care nu-mi poate fi oferită de pictură, în mod voit, o pot găsi alternativ printr-un mediu nou, de la care să nu am așteptări prestabilite, și anume prin modelaj.